Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1764/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1764/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-09-2012 în dosarul nr. 1764/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1764
Ședința publică din 11 septembrie 2012
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele V. R. și M. L. împotriva sentinței civile nr. 344/19.03.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M. – U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., a depus întâmpinare la dosar la data de 14 august 2012, prin care solicită și judecarea cauzei în lipsă, în baza art. 242 alin. 2 Cod proc.civ.
Instanța, din oficiu, pune în discuție natura juridică a căii de atac promovate în prezenta cauză, respectiv recurs, și acordă cuvântul pe această excepție, invocând Legea nr. 221/2009, modificată prin Legea nr. 202/2010.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepției privind calificarea căii de atac.
Instanța constată că în cauză calea de atac declarată de reclamante este corect intitulată ca fiind recurs, conform Legii nr. 221/2009, modificată prin dispozițiile Art. XIII din Legea nr. 202/2010.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta M. Public pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._ la data de 23.01.2012,reclamatele V. C. R. și M. L. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 10.000.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru suferințele fizice,morale și psihice pe care tatăl, respectiv soțul le-a îndurat pe perioada de 10 ani de detenție riguroasă, dar și pe perioada următoare eliberării până la Revoluția din 22 decembrie 1989 timp în care a fost urmărit și interogat în mod constant de către securitate.
În fapt, reclamantele V. C. R. și M. L. sunt fiica și respectiv soția defunctului M. I., născut la data de 24.05.1924, care la data de 23.06.1947 a fost arestat și condamnat la 10 ani de detenție riguroasă în temeiul art. 210 Cod penal comb. cu D.L. 856/1948 și art. 335 Cod penal prin sentința penală nr. 26/19.01.1948 pronunțată de Tribunalul M. București, Secția a II-a,pentru crima de răzvrătire.Pedeapsa de 10 ani închisoare a fost executată în întregime în mai multe penitenciare din România,fiind eliberat la data de 19.06.1957.Lipsirea de libertate a avut repercusiuni și după eliberarea din penitenciar pe planul vieții private și profesionale, fiindu-i afectat viața familială, imaginea și sursele de venit.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1 alin.2 rap. la art. 5 din Legea nr. 221/2009
În cauză a formulat întâmpinare pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pe cale de excepția a invocat excepția autorității de lucru judecat, deoarece există identitate de obiect, cauză și părți între prezentul litigiu și cel soluționat prin încheierea din data de 22.11.2011 pronunțată în dosarul nr._ de către Tribunalul C.-S. prin care s-a constata perimată acțiunea formulată de reclamante. În subsidiar, a invocat faptul că atât art. I și art. II din OUG 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 a Curții Constituționale,iar prin Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
P. sentința civilă nr. 344 din 19.03.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele V. C. R. și M. L., împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Pentru a pronunța astfel, Tribunalul a reținut că reclamantele V. C. R. și M. L., sunt fiica respectiv soția defunctului M. I., născut la data de 24.05.1924, care la data de 23.06.1947 a fost arestat și condamnat la 10 ani de detenție riguroasă în temeiul art. 210 Cod penal comb. cu D.L. 856/1948 și art. 335 Cod penal prin sentința penală nr. 26/19.01.1948 pronunțată de Tribunalul M. București, Secția a II-a, pentru crima de răzvrătire. Pedeapsa de 10 ani închisoare a fost executată în întregime în mai multe penitenciare din România,fiind eliberat la data de 19.06.1957.
Reclamantele își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. art. 1 alin.2 rap. La art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, orice persoană care a făcut în perioada 06.03._89 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
P. Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a României, dispozițiile art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
P. decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ-Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de Conducere al Curții de Apel G., s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Față de aceste considerente, ținând seama de dispozițiile Deciziei nr.1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale a României, decizie obligatorie pentru instanțele de judecată, Tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele V. C. R. și M. L..
În termen, împotriva sentinței civile nr. 344 din 19.03.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S., au declarat recurs reclamantele V. R. și M. L., care au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, au arătat că aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulată în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă.
P. aplicarea acestei decizii se încalcă și dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică nu urmărește un „scop legitim”sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (cauza Marckx împotriva Belgiei.
A învederat că jurisprudența Curții Constituționale a statuat că „violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite”
Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei).
Invocă art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce garantează, în esență, dreptul de proprietate și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.
De asemenea, arată că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu, ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.
În drept, invocă art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamante în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea acestora nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamantelor privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentele încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, și nici ale art.14 din Constituție în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentele susțin, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele V. R. și M. L. împotriva sentinței civile nr. 344/19.03.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 septembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. M.L./20.09.2012
Tehnored L.P./03.10.2012
Ex.2
Primă instanță: R. L. M. – Tribunalul C.-S..
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1772/2012. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1771/2012. Curtea de... → |
|---|
