Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1914/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1914/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-09-2012 în dosarul nr. 1914/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.1914
Ședința publică din 26 septembrie 2012
PREȘEDINTE: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul A. W. împotriva Deciziei civile nr.225/A din 6 martie 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții S. ROMÂN P. C. L. RECAȘ și ORAȘUL RECAȘ P. P., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. B. pentru reclamantul recurent A. W., lipsă fiind pârâții intimați S. Român, prin C. L. Recaș și Orașul Recaș prin P..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 10.09.2012 întâmpinarea formulată de pârâții intimați S. Român prin C. L. Recaș și Orașul Recaș, prin P..
Reprezentantul reclamantului recurent depune la dosar împuternicire avocațială și i se înmânează un exemplar al întâmpinării. Arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat P. B., pentru reclamantul recurent A. W., solicită admiterea recursului, respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, pentru motivele dezvoltate în cuprinsul cererii de declarare a recursului, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare se constată că prin sentința civilă nr._/15.11.2011 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Timișoara a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A. W., în contradictoriu cu pârâții S. Român, prin C. L. Recaș și Orașul Recaș, prin P., și, în consecință, a constatat că S. Român a preluat fără titlu valabil imobilul situat în Recaș, nr.316, înscris in CF nr.4669 Recaș și CF col nr.4667, nr. top. 609-612/a/II, apartamentul nr.2, compus din 3 camere, 1 bucătărie, 1 wc, 1 coridor, 1 cameră baie, 1 terasă, 1 anticameră și 50% părți comune indivize.
A dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară prin efectuarea cuvenitelor mențiuni privind radierea dreptului de proprietate al Statului Român din CF nr.4669 Recaș și CF col nr.4667 nr. top 609-612/a/II și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei A. W. asupra imobilului situat în Recaș, nr.316, înscris în CF nr.4669 Recaș și CF col nr.4667, nr.top. 609-612/a/II, apartamentul nr.2, compus din 3 camere, 1 bucătărie, 1 wc, 1 coridor, 1 cameră baie, 1 terasă, 1 anticameră și 50% părți comune indivize; fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele:
Din extrasul CF nr.4669 Recaș, nr. top. 609-612/a/II, rezulta că apartamentul nr.2 din Recaș . etaj, compus din 3 camere, 1 bucătărie, 1 WC, 1 coridor, 1 cameră de baie, 1 terasă și o anticameră, la data de 01 aprilie 1959 a devenit, prin donație, proprietatea reclamantei, A. W. - minor.
Ulterior, la data de 27.08.1975, s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului cu titlu de cumpărare.
Din decizia nr.553/07.08.1975 emisă de Comitetul Executiv din cadrul Consiliului Popular al jud. T., rezultă că imobilul situat în Recaș, Pța Unirii nr.131, jud.T., înscris în CF.4667 Recaș a trecut în proprietatea Statului și în administrarea operativă a Consiliului Popular al . sumei de 17.821 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor care trec în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974. Pentru cota de 20/100 din terenul înscris în CF nr.colectiv 4667 Recaș, individual nr.top. 609-612/a/II, în suprafață de 799 mp s-a dispus trecerea în proprietatea statului fără plată în baza Legii nr.59/1974.
Art.6 al.1 din Legea nr.213/1998 arată că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Tot astfel, art.6 al.2 prevede că ”Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
Într-adevăr, la apariția Legii nr.10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin HG nr.498/2003, la pct.1.4, lit.b al.ultim, referitor la Decretul nr.223/1974 - preluare cu plata se prevedea ca: ”În acest caz soluționarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită va fi respingerea motivată a cererii”.
Ulterior apariției acestor Norme metodologice, prin hotărârile nr.1.962/2002, 3696/2003, nr.4009/2003, decizia nr.9108 din 10 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat ca Decretul nr.223/1974, era contrar Constituției din 1965, Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, art.481 C.civ, Convenției europene a drepturilor omului - Primul Protocol.
P. HG nr.250/2007, se modifică Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, iar preluările efectuate în baza Decretului nr.223/1974 - referitor la preluarea imobilelor cu plată, se consideră a fi abuzivă, S. nedeținând un titlu valabil asupra acestora.
Această modificare a legii a apărut după expirarea termenului de depunere a notificărilor potrivit Legii nr.10/2001. Ultimul termen a fost la data de 14.02.2002, iar modificarea a intervenit în data de 03.04.2007, adică după mai mult de 5 ani de la ultimul termen de depunere a notificărilor.
Așadar, cei care aveau imobilele preluate cu plată în baza Decretului nr.223/1974 și care nu au depus notificare în termenul legal, deoarece conform Legii nr.10/2001 și Normelor Metodologice la apariția acestora, aceștia nici nu aveau dreptul să obțină o reparație în acest caz, precum și cei cărora le-a fost respinsă între timp notificarea pe motivul că preluarea nu a fost abuzivă, nu mai pot beneficia de modificările aduse Legii prin HG nr.250/2007, deoarece termenul pentru depunerea unei notificări a expirat și, astfel se creează o situație discriminatorie.
Datorită apariției HG nr.250/2007 care modifică radical prevederile pct.14 lit.b al. ultim din HG nr.498/2003, care a fost în vigoare până în anul 2007 și datorită imposibilității de a mai uza de modificările aduse legii speciale, se deschide dreptul de a solicita în instanță, pe calea dreptului comun, a acestor imobile.
Decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.60/2007 arată că :”În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Instanța de fond a constatat că, în speță imobilul este liber, fiind în proprietatea Statului Român.
Art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeana arată că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
Atât doctrina, cât și practica judiciară, au statuat că în aceste cazuri, imobilele au fost preluate, prin abuz, iar nu în condiții obișnuite, în speță fiind încălcate dispozițiile acestei prevederi din Convenție ce prevalează asupra dreptului intern.
Pe de altă parte trebuie avut în vedere necesitatea și obligativitatea indemnizării proprietarului pentru privarea de dreptul său de proprietate. Din procesul verbal de evaluare nr.143/20.07.1975 întocmit de Comisia de Evaluare din cadrul Comitetului executiv al Consiliului Popular al Județului T. s-a reținut că valoarea locuinței la nivelul anului 1975 a fost de 19.484 lei, însă suma maximă admisă potrivit Notei din anexa 2 la Instrucțiunile de aplicare a HCM nr. 1676/1959 a fost de 17.821 lei. Așa fiind, Curtea a admis că un astfel de sistem de o rigiditate excesivă, care nu ține cont de diversitatea situațiilor de fapt, fără a fi luate în calcul eventualele diferențe între imobile, nu este rezonabilă.
Având în vedere aceste considerente precum și prevederile legale menționate, instanța de fond a admis acțiunea și a constatat ca în anul 1975 s-a preluat fără titlu valabil de către S. Român imobilul situat în Recaș, nr.316, înscris în CF nr.4669 Recaș și CF col nr.4667, nr.top.609-612/a/II, apartamentul nr.2, compus din 3 camere, 1 bucătărie, 1 wc, 1 coridor, 1 cameră baie, 1 terasă, 1 anticameră și 50% părți comune indivize, preluare făcuta in temeiul Decretului nr.223/1974 și a Legii nr.59/1974; a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară prin rectificare in sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantului și radierii dreptului de proprietate al Statului Român.
Instanța de fond a luat act de faptul că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii au declarat apel pârâții S. român, prin C. L. Recaș și Orașul Recaș, prin P., înregistrat pe rolul Tribunalului T. la data de 14.12.2011 solicitând admiterea apelului cu consecința respingerii acțiunii reclamantului.
În motivarea cererii de apel, apelanții au arată că probatoriul administrat în cauză nu este de natură a conduce la admisibilitatea acțiunii, în condițiile în care, acesta constă exclusiv în prezumții, care nu sunt întregite de alte probe concludente, specifice materiei deduse judecății, deci nu sunt administrate probe din care să rezulte dacă, într-adevăr, în concret s-ar fi produs o eventuală viciere a consimțământului, căci potrivit înscrierilor din CF individuală 4669 Recaș, rezultă că apartamentul nr.3 a fost dobândit de către S. Român în 27.08.1975 cu titlu de cumpărare. Astfel, nu este notată nici o procedură de preluare abuzivă, de expropriere a imobilului înscris în CF nr.4669 Recaș, care să îndreptățească reclamanții la a formula o acțiune pentru revendicarea acestuia.
De asemenea instanța de fond în mod eronat a dat eficiență susținerilor reclamantei conform cărora”calea reglementată de prevederile Legii speciale nr.10/2001 nu putea fi urmată, întrucât normele metodologice de aplicare a aceste legi în forma inițială, nu au calificat preluarea imobilelor în baza Decretului nr.223/1974 ca fiind abuzivă”. Întrucât perioada de depunere a notificărilor s-a încheiat la 14.02.2002, iar normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 au apărut în anul 2003 – HG nr.49//2003, astfel încât, aceste norme metodologice nu erau susceptibile a împiedica depunerea notificărilor în termenul legal, impus de Legea nr.10/2001, cu toate consecințele juridice aferente.
Pe cale de consecință, rezultă în mod evident faptul că reclamantul nu a depus în termenul legal o notificare în temeiul legii speciale din culpa sa, susținerile acestuia referitoare la motivul pentru care nu a depus notificarea conform procedurii speciale instituite de Legea 10/2001, neputând fi admise.
Apelanții au precizat că Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 – HG nr.498/2003, nu erau de natură a împiedica depunerea notificărilor în termen legal, întrucât aceste norme metodologice au apărut după termenul limită de depunere a notificărilor, care a fost data de 14.02.2002.
În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile art.282–292 C.pr.civ., Legea nr.10/2001.
P. întâmpinarea depusă reclamantul intimat A. W. a solicitat respingerea apelului.
În motivarea întâmpinării, a învederat că instanța de fond a reținut în mod corect, că imobilul construcție în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, iar cota de 20/100 din imobilul teren, a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr.59/1974 acest lucru rezultând din Decizia nr.553/07.08.1975 emisă de Comitetul Executiv din cadrul Consiliului Popular al județului T..
Având în vedere decizia nr.9108/10.11.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima instanță a apreciat că, preluările efectuate în baza Decretului nr.223/1974 sunt abuzive, titlul statului nefiind valabil.
De asemenea în mod corect, instanța de fond a reținut că, modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, prin care preluările imobilelor de către stat, în baza Decretului nr.223/1974, sunt considerate a fi abuzive, a survenit în anul 2007 și datorită posibilității persoanelor îndreptățite de a mai uza de modificările aduse legii speciale, se deschide dreptul de a solicitat în instanță, pe calea dreptului comun, aceste imobile.
Intimatul mai arată că imobilul revendicat este liber, iar apelanții nu contestă acest aspect.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.115 și următoarele C.pr.civ.
P. Decizia civilă nr.225/A din 6 martie 2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelul formulat de pârâtul S. Român prin C. L. Recaș și Orașul Recaș prin P. împotriva Sentinței civile nr._/15.11.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat A. W..
A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere considerentele de mai jos.
Critica apelanților - că instanța de fond a admis în mod nelegal acțiunea reclamantului, în condițiile în care acesta nu a formulat o notificare în baza Legii nr.10/2001 - este întemeiată.
Reclamantul a indicat în mod expres ca temei al acțiunii în restituire formulate, art.480-481 Cod civil, iar instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în condițiile în care reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr.10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.
P. dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
Reclamantul se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea la rectificarea cărții funciare privind imobilul în litigiu, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia, în baza Decretului nr.223/1974.
Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr.10/ 2001, reclamantul pretinde că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținând că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr.10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr.10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr.10/2001, în limitele date de dispozițiile art.6 al.(2) din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr.223/1974), nici in personam ( reclamantul fiind autorul deposedat de stat), după cum nu a fost revelat nici un motiv independent de voința lui de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, reclamantul a învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr.10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr.33/2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referindu-se la prioritatea Convenției, reclamatul a invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art.1 Protocolul 1 al Convenției.
Art.6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art.26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art.22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea sa dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr.10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.
In concluzie, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de reclamant, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care tribunalul constată că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art.1 Protocolul 1.
Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că în mod eronat prima instanță a apreciat drept admisibilă acțiunea reclamantului și a admis-o, în condițiile în care acesta nu a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamantul A. W., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerii hotărârii primei instanțe.
Reclamantul recurent și-a motivat în drept recursul cu dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., susținând că decizia atacată a fost dată de către instanța de apel cu aplicarea greșită a legii, întrucât acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480-481 C.civ. este admisibilă, iar prin adoptarea Legii nr.10/2001 intenția legiuitorului a fost de a facilita acordarea de măsuri reparatorii printr-o procedură specială, nicidecum de a paraliza demersurile judiciare ale foștilor proprietari de a supune verificării valabilitatea trecerii bunului în proprietatea statului, în temeiul Decretului abrogat nr.223/1974, pe calea dreptului comun, cu atât mai mult cu cât bunul se află și în prezent în proprietatea statului, lăsat în paragină și fiind în pericol iminent de prăbușire, așa cum a dovedit cu fotografiile depuse la dosar.
P. întâmpinare, pârâtul intimat a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că acțiunea este inadmisibilă.
În urma examinării deciziei atacate prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reține că este neîntemeiat recursul reclamantului, pentru considerentele de mai jos.
Situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu . Legii nr.10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil (art.2).
În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 stabilește că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
P. urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr.10/2001) și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după . Legii nr.10/2001, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură.
Așadar, odată cu . Legii nr.10/2001, reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea de a depune notificare în termenul prevăzut de art.23 al.1 și 5 din lege, iar faptul că reclamantul nu a uzat de această procedură este imputabil numai lui.
În același sens, al inadmisibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr.33/2008 și nr.27/2011, date în interesul legii.
Astfel, prin Decizia nr.33/2008 s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr.10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare întemeiată pe dreptul comun.
Or, reclamantul nu a făcut dovada că se regăsește în cele două situații de excepție, mai sus menționate.
Totodată, trebuie observat că nerecunoașterea posibilității acțiunii în revendicare de drept comun, după . Legii nr.10/2001, nu înseamnă încălcarea dispozițiilor art.6 al.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât Legea nr.10/2001 asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii și actelor de înstrăinare prin accesul la trei grade de jurisdicție (în prezent, la două).
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Ivo Bartonek și M. Bartonkova c/a Republica Cehă, a apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale dreptului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că în baza art.312 al.1 C.pr.civ. urmează să respingă recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul A. W. împotriva Deciziei civile nr.225/A din 6 martie 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 septembrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
RUJIȚA R. F. Ș. G. O.
Grefier,
M. M.
Red.GO/01.10.2012
Tehnored.MM/2 ex./12.10.2012
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud.T. A.
Inst.apel: Tribunalul T. – jud.C. P., L. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 09-04-2013,... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1931/2012. Curtea de... → |
|---|
