Pretenţii. Decizia nr. 156/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 156/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-09-2012 în dosarul nr. 156/2012
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 156
Ședința publică din 27 septembrie 2012
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER:D. B.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. împotriva Sentinței civile nr.465/PI din 22.03.2010 pronunțată de Tribunalul C.-S., în contradictoriu cu intimații C. (C.) A. M., S. (C.) M. A. și C. (C.) M., având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantele intimate C. M. și C. A. M., aceasta și în reprezentarea reclamantei C. M. A., lipsă fiind pârâtul apelant.
M. Public este reprezentat de procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar de către pârâtul apelant, la data de 10.09.2012, prin Serviciul Registratură al instanței, întâmpinare.
Tot prin Serviciul Registratură al instanței, la data de 21.09.2012, reclamantele intimate au depus la dosar concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, C. constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea apelului.
Reclamanta intimată C. A. solicită respingerea apelului formulat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., arătând că solicită despăgubiri materiale pentru suferința morală pricinuită tatălui lor, care a suportat măsuri administrative cu caracter politic, învederând instanței că prin hotărârea tribunalului i-au fost acordate despăgubiri în valoare de 851.873 lei.
Aceasta arată că a depus la dosar un proces verbal de constatare al Camerei de Comerț Oradea, un certificat de funcționare al prăvăliei cu valabilitate de 90 de zile și un raport al securității prin care se arată că tatăl lor a predat marfa, dar acest lucru nu este adevărat, marfa a fost de fapt confiscată.
Reclamanta intimată susține că, în opinia sa, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță, iar această lege nu deosebire între bunurile mobile și imobile, arătând în acest sens că Legea nr. 10/2001 face referite la restituirea bunurilor imobile.
În concluzie, susține că au fost discriminate, încălcându-se dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reprezentanta parchetului pune concluzii de admitere a apelului declarat de Direcția Generală a Finanțelor P., susținând că Tribunalul C.-S. a cuantificat corect valoarea având în vedere înscrisurile depuse la dosar, arătând, totodată, că nu există probe pentru actualizarea sumei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. Sentința civilă nr. 465/22.03.2010 Tribunalul C.-S. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele C. A. M., domiciliată în Reșița,Al. R., .. 1, .-S. ,S. M. A., domiciliată în Cluj N., .. 40, .. Cluj și C. M., domiciliată în Caransebeș, ., .-S. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. ,prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. cu sediul în Reșița, ., jud. C.-S..
A obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 100.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Obligă pârâtul să plătească reclamantelor suma de 851.873 lei nivelul datei de 19.08.1947, sumă ce va fi actualizată la data plății efective, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
A respins celelalte pretenții.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul C.-S. a reținut următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._ din 3.11.2009 reclamantele C. A. M.,C. M. și S. M. A. au chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că se încadrează în dispozițiile art. 1 alin.2 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000 Euro daune morale și la 150.000 Euro daune materiale-echivalentul a 851.873 lei la data 19.08.1947.
În fapt, reclamantele arată că tatăl lor a fost arestat la data de 27.10.1947 și depus în arestul Penitenciarului Oradea, după cum reiese din documentele emise de Legiunea Jandarmi Bihor,Postul Jandarmi Vașcău și eliberat la 5 ani 1948 din Penitenciarul Oradea.Tatăl lor, C. D. a fost beneficiar al D.L. 118/1990 prin Hotărârea nr. 3042 din 30.04.1991.De asemenea, arată că și ele beneficiază de dispozițiile D.L.118-1990 ca persoane persecutate administrativ politic.Solicită ,ca urmașe ale tatălui lor C. D. ,acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor și acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate tatălui ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic în perioada octombrie 1947(data arestării)-mai 1948(data eliberării).Ca urmașe ale mamei lor C. C. A. care a suferit persecuția politică alături de tatăl lor, cu toate privațiunile și traumele psihice ce au însoțit persecuția familiei,în perioada 1946-1983 și după 1983, solicită acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de mama lor.Ca urmașe ale tatălui lor C. D., având calitatea de persoane persecutate politic conform D.L. 118/1990 solicită pentru fiecare în parte despăgubiri morale pentru prejudiciile morale suferite de ele ca urmare a persecuției politice ale tatălui lor în perioada 27.10.1947-14,01.1983 și ulterior anului 1983 după cum reiese din notificarea:”rețeaua să fie în continuare dirijată pe lângă acesta - C. D.” din raportul din 20.01.1983 în dosarul de urmărire informativă”Cooperatorul”.Perioada de domiciliu obligatoriu a tatălui și a familiei, celor trei reclamante li s-a recunoscut conform DL 118/1990, conform deciziilor date de Direcția de Muncă și Incluziune Socială C.-S. și CFluj. Tatălui lor i s-a recunoscut domiciliul obligatoriu prin Hotărârea nr. 3042/1991.În anul 1952 au fost scoși brutal din locuința din Vașcău sub amenințarea pistolului pentru a fi strămutați în colonia minieră Caransebeș ca „elemente dușmănoase ce periclitau existența sovieticilor”în zona exploatării uraniului, zona Vașcău-Băița.Ca urmare a perioadelor de arestare, anchete frecvente, urmăriri, domiciliul obligatoriu, strămutare politică, privațiuni alimentare și medicamentoase, tensiuni psihice, sănătatea părinților lor a avut de suferit.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1 alin.2 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Ulterior reclamantele au formulat precizare de acțiune - fila 135 dosar - solicitând recunoașterea calității de persoană strămutată și cu domiciliul obligatoriu pentru C. C. A., pentru perioada 5 mai 1948-01. septembrie 1952, conform art. 3 alin.1 din Legea nr. 221/2009;recunoașterea calității de persoană strămutată politic,dislocată pentru C. D. pentru perioada 01.09._56, conform art. 3 alin.1 din Legea nr. 221/2009 și acordarea de daune morale.
În cauză a formulat întâmpinare pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. solicitând respingerea acțiunii reclamantelor arătând că reclamantele își întemeiază acțiunea pe dispozițiile privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.Defunctul C. D. a beneficiat de drepturile bănești conform Decretului-lege nr. 118/1990,conform Hotărârii nr. 3042/30.04.1991. Apreciază că indemnizația acordată în conformitate cu D.L. 118/1990 este justă și echitabilă, astfel încât să asigure o compensație suficientă dar nu exagerată a prejudiciului moral suferit. Apreciază că suma pretinsă, reprezentând daune morale, solicitată de reclamant este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, este nelegală având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Cu privire la daunele morale solicitate de reclamante, apreciază faptul că bunurile confiscate în sumă de 851.873 lei, la data de 19.08.1947, nu reprezintă contravaloarea sumei de 150.000 Euro, reclamantele nefăcând o dovadă certă în acest sens.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri, certificate de naștere și căsătorie reclamante, certificat de naștere și căsătorie C. D., copia ziarului Ziua de Vest din martie 1996 din care rezultă declarația mamei C. A. C., copia anuarului Institutului de Istorie, sentințele civile de recunoaștere a calității de persoane persecutate politic a celor trei reclamante, dosarul de grup lider N. Terențiu,vol I Siguranța Națională PV nr._/14.09.2005 având nr._/1 volumul privind pe tatăl reclamantelor,volumul II nr. de arhivă_ Dosar de urmărire informativă”Cooperatorul”,declarațiile date în fața notarului public de martorii M. Gheoreghe, Ciep M., C. M. și B. A., persoane care au trăit acele vremuri și evenimentele menționate în memoriu,înscrisuri cu caracter istoric - Anuarul Institutului de Istorie „G. B.” din Cluj N.,sentințele definitive și irevocabile date de Tribunalul C.-S., C. de A. Timișoara, C. de A. Cluj. Au fost administrate și probe testimoniale, fiind audiați martorii B. V. și B. A..
Din analiza probatoriului administrat în cauză, instanța a reținut următoarele:
Tatăl reclamantului a fost arestat la data de 27.10.1947 și depus în arestul Penitenciarului Oradea, după cum reiese din documentele emise de Legiunea Jandarmi Bihor,Postul Jandarmi Vașcău și eliberat la 5 ani 1948 din Penitenciarul Oradea.Tatăl lor, C. D. a fost beneficiar al D.L. 118/1990 prin Hotărârea nr. 3042 din 30.04.1991.De asemenea, arată că și ele beneficiază de dispozițiile D.L.118-1990 ca persoane persecutate administrativ politic.
După eliberarea din Penitenciarul Oradea, în data de 5 mai 1948 a urmat domiciliul obligatoriu în perioada 1948-1952 în Vașcău și apoi strămutarea politică în anul 1952 în colonia minieră Caransebeș. Perioada de domiciliu obligatoriu a tatălui și a familiei, celor trei reclamante li s-a recunoscut conform DL 118/1990, conform deciziilor date de Direcția de Muncă și Incluziune Socială C.-S. și Cluj.Tatălui lor i s-a recunoscut domiciliul obligatoriu prin Hotărârea nr. 3042/1991.
Despăgubirile morale solicitate de reclamante urmăresc să repare atât prejudiciul moral suferit prin arestarea tatălui lor C. D., cât și cel suferit prin luarea măsurilor administrative cu caracter politic față de întreaga familie, constând în domiciliul obligatoriu în perioada 5 mai 1948-1 septembrie 1952 și strămutarea în Caransebeș în perioada 1 septembrie 1952-1 iulie 1956.
Raportat la probatoriul administrat în cauză s-a reținut că arestarea tatălui reclamantului în perioada 27 octombrie 1947-5 mai 1948 a avut caracter politic în sensul art. 1 alin.3 Legea nr. 221/2009,iar în perioadele 5 mai 1948-1 septembrie 1952 în care familia reclamantelor a avut domiciliul obligatoriu în Vașcău și 1 septembrie 1952-1 iulie 1956 în care familia reclamantelor a fost strămutată în Caransebeș, față de aceștia au fost luate măsuri administrative cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 3 Legea nr. 221/2009.
În sensul dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. a Legea nr. 221/2009 reclamantele sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în condițiile anterior reținute, atât de antecesorii lor cât și de ele personal.
Cât privește cuantumul solicitat, instanța a reținut că criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc, patrimonial, al despăgubirilor.
Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate.
În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății persoanei, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.
Față de cele expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantelor, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 100.000 euro.
Reclamantele au solicitat și obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 150.000 Euro reprezentând stocul de marfă din prăvălia tatălui lor, confiscat ca efect al măsurii administrative cu caracter politic. După cum reiese din procesul-verbal de constatare emis de Camera de Comerț și Industrie Oradea, cu data Poștei 18 august 1948 și ștampila Camerei de Comerț și Industrie Oradea, din care rezultă că valoarea stocului de marfă la 19 august 1947 (înaintea arestării) era de 851.873 lei. Reclamantele au calculat actualizarea sumei de 851.873 lei apreciind-o ca fiind echivalentul sumei de 150.000 Euro,însă acest calcul a fost contestat de pârât. În lipsa altor probe cu privire la acest aspect, pârâtul nu a fost obligat la o sumă determinată ca despăgubiri pentru bunurile confiscate, ci la o sumă determinabilă, mai exact la echivalentul sumei de 851.873 lei (la 19 august 1947) la data plății efective,în temeiul art. 5 alin.1 lit. b Legea nr. 221/2009.
Împotriva Sentinței civile nr. 465/22.03.2010 pronunțată de Tribunalul C.-S. au declarat apel atât reclamantele cât și pârâtul.
Reclamantele C.(C.) A. M.,S.(C.) M. A. și C.(C.) M. au solicitat schimbarea în parte a sentinței civile sub aspectul admiterii în totalitate a petitului privind acordarea de daune morale în sumă totală de 6.000.000 EURO, apreciind că suma acordată de instanța de fond, în cuantum de 100.000 EURO, este inferioară și discriminatorie în raport cu sumele acordate pentru alte situații similare.
Totodată, au solicitat menținerea hotărârii Tribunalului C.-S. ce obligă pârâtul S. R. să plătească reclamantelor suma de 851.873 lei, (ce va fi reactualizată la data plății efective), reprezentând echivalentul bunurilor confiscate.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței civile nr. 465/22.03.2010 ca nelegală și netemeinică, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantelor ca neîntemeiată.
În motivare, pârâtul susține că soluția instanței de fond de acordare a reclamantelor a sumei de 100.000 EURO cu titlu de daune morale, este nelegală raportată la dispozițiile art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, care reglementează strict și imperativ situația persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești, ori în speță, tatăl reclamantelor - defunctul C. D. nu a fost condamnat.
Tot în acest sens, a fost invocat și beneficiul Decretul-Lege nr. 118/1990, care a urmărit prin reglementarea lui, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care stabilește atât categoria persoanelor ce pot fi considerate persecutate, cât și drepturile de care acestea pot beneficia cu titlu de măsuri reparatorii.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantelor de instanța de fond, se susține că acesta este nejustificat de mare în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, el neputându-se transforma într-un izvod de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, Decretul-Lege 118/1990 și art. 17 din Legea nr. 146/1997.
P. Decizia civilă nr. 375/A/28.02.2011 C. de A. Timișoara a respins apelurile declarate de reclamantele C.(C.) A. M.,S.(C.) M. A. și C.(C.) M. împotriva sentinței civile nr. 465/PI din 22.03.2010 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
A admis apelul declarat de pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. C.-S. împotriva aceleiași sentințe și rejudecând:
A schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamante împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., pentru daunele morale.
A menținut în rest sentința civilă pentru daunele materiale.
Împotriva Deciziei nr. 375/A/28.02.2012 pronunțată de C. de A. Timișoara au declarat recurs atât reclamantele cât și pârâtul.
P. Decizia civilă nr. 2624/06.04.2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. împotriva deciziei nr. 375/a din 28 februarie 2011 a Curții de A. Timișoara, Secția civilă.
A casat, în parte, decizia atacată și a trimis cauza pentru soluționarea apelului declarat de pârât în ceea ce privește daunele materiale acordate reclamantelor, la aceeași curte de apel.
A menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
A respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C. (C.) A. M., S. (C.) M. A. și C. (C.) M. împotriva aceleași decizii.
Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:
I. Recurentele reclamante au prezentat situația de fapt din dosar, în raport de probele administrate, și au susținut că suma de bani acordată cu titlu de daune morale este insuficientă.
In ceea ce privește incidența deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, consideră că au fost discriminate, deoarece s-a creat un cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare, care au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr.221/2009, încălcându-se, astfel, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In consecință, după cum chiar C. Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
La data introducerii cererii de chemare în judecată a Statului R., la 29 octombrie 2009, sub imperiul Legii nr.221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri morale în temeiul art.5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
In sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența CEDO (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic vs Croația par.81), art.I5 alin.2 din Constituție este, de asemenea, în sprijinul principiului neretroactivității legii.
In speță, reclamantele, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010. obținuseră acordarea daunelor morale în temeiul art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, astfel că aveau o speranță legitimă și, prin urmare, un bun în înțelesul .art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, s-a pus problema încălcării dreptului la un proces echitabil în condițiile unei profunde instabilități legislative generatoare de insecuritate a circuitului civil și general.
Și în ipoteza în care reclamantele nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art.5 alin.l lit.a din Legea nr.221/2009. sunt îndreptățite de a obține despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite în baza dispozițiilor de drept comun, art.998 Cod civil, câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurilor1 administrative abuzive luate împotriva familiei C..
Într-o astfel de ipoteză nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri din moment ce Legea nr.221/2009 le-a repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
În pronunțarea deciziei recurate nu s-a ținut seama de Rezoluția APCE nr.1096 din 1996, de Rezoluția 1481/2006 a APCE și de Protocolul 12/2000 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Au invocat existența mai multor cauze în care s-a dat câștig de cauză reclamanților, de către aceeași instanță.
II. Recurentul pârât S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., a criticat decizia pentru următoarele motive:
C. de A. Timișoara, în mod greșit reține faptul că apelantul pârât nu a criticat sentința civilă și cu privire la acordarea de despăgubiri materiale.
Din conținutul apelului rezultă faptul că acesta a criticat aspectul privind
daunele materiale.
În temeiul art.5 alin.l lit.b din Legea 221/2009, se instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare. Or, prin hotărârea de condamnare a tatălui reclamantelor, nu s-a dispus măsura confiscării vreunui bun, mai mult decât atât, probele administrate în cauza sunt insuficiente.
Conform Legii nr.221/2009, nu există cadrul legal pentru despăgubiri reprezentând daune materiale actualizate la data plătii efective.
Recurentul pârât a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, cu privire la criticile referitoare la daunele materiale, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei, în sensul respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată.
Intimatele reclamante au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de această parte, ca nefondat.
Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art.304 pct.9 și 5 Cod procedură civilă, înalta Curte a constatat că recursul declarat de reclamante este nefondat și recursul declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la recursul declarat de reclamante, susținerile prin care a fost prezentată situația de fapt din dosar în raport de probele administrate nu sunt relevante atât timp cât nu se concretizează în critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art.304 C. procedură civilă; ca atare, nu au fost avute în vedere de prezenta instanță la soluționarea recursului.
Criticile vizând greșita aplicare a deciziei Curții Constituțional nr. 1358/2010, în speța de față, de către C. de A., raportat și la decizia în interesul legii nr. 12/2011, au fost considerate neîntemeiate.
Problema de drept care s-a pus în speță este aceea dacă art.5 alin.l lit.a din Legea nr.221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art.I47 alin.1 din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin.4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții
Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general
obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în
textul cuprins la art.31 din Legea nr.47/1992 referitoare la organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În raport cu această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema
dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr.12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr.789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.3307 alin.4 Cod procedură civilă.
Astfel, s-a stabilit că deciziile nr.1358/2010 și nr.1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu s-a putut spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.5 alin.l lit.a din Legea nr.221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, a fost vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art.137 alin.4 din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
In speță, s-a constatat că nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr.221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, hotărârea publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l89/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și Mihăila contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu a fost vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, u1 patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cei puțin definitiva, din partea instanței de judecată, nu s-a putut spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
In jurisprudența Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
A rezultat că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din. Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudența nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
P. urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu s-a putut susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrai normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de
constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reține nici că. prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010, s-ar fi încălcat art.I4 din Convenție și Protocolul nr.l2 adițional la aceasta, cum susțin recurentele prin trimiterea făcută de acestea la jurisprudența instanțelor naționale, care au dat câștig de cauză"" petenților în cauze similare, precum și prin invocarea art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolului nr.l2.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legatară cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, ca, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.1360/2010 - 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este
obligatorie pentru instanțe, potrivit art.330 Cod procedură civilă, inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cât privește pronunțarea deciziei cu încălcarea Rezoluțiilor APCE nr. 1096/1996 și 1481/2006, instanța nu poate face aplicarea directă a acestora în speța de față, întrucât actele internaționale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și nu forță juridică directă în dreptul intern.
Referitor la solicitarea recurentelor, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, de a se analiza acțiunea lor în pretenții din perspectiva art.998 Cod civil, Înalta Curte a constat că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art.3 16 raportat la art.294 alin. 1 Cod procedură civilă, în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în calea de atac asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
În consecință, nu a fost posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 în speța de față, C. de A. pronunțând o soluție legală, sub aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamante.
Cât privește contestarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță, această critică este superfluă atât timp cât, urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a dispărut fundamentul juridic al pretențiilor de această natură ale recurentelor.
Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în baza art.312 alin. 1 din același cod, Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamante împotriva deciziei Curții de A., ca nefondat.
II. Recursul declarat de pârât a fost fondat din perspectiva art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Astfel, instanța de apel a considerat în mod greșit că apelantul pârât nu-a
criticat sentința și din perspectiva soluției pronunțată de Tribunal privind daunele materiale solicitate de reclamante.
In paragrafele 5 și 8 ale paginii 4 din cererea de apel formulată de pârât, acesta a criticat dispoziția primei instanțe, de admitere a cererii de acordare a daunelor materiale, actualizate, susținând că Legea nr.221/2009 nu reprezintă cadrul legal pentru acordarea acestora.
Omițând observarea acestei critici, C. nu s-a pronunțat asupra motivului de apel respectiv, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului pretențiilor respective, împiedicând, în cele din urmă, posibilitatea exercitării controlului judiciar de către prezenta instanță.
Ca atare, în baza art.312 alin. 1-3 și 5 cu referire la art.304 pct.5 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârât, a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza spre judecarea apelului declarat de această parte sub aspectul criticilor privind soluția dată de Tribunal cererii de acordare a daunelor materiale.
P. urmare, criticile de fond în legătură cu soluția adoptată de prima instanță în ceea ce privește daunele materiale nu au fost avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție.
A menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate privind respingerea cererii reclamantelor, de acordare a daunelor morale.
P. întâmpinarea depusă la dosar, la data de 10.09.2012, pârâtul apelant a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor ca neîntemeiată pentru următoarele motive:
În fapt, învederează instanței de judecată că reclamantele și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009 rezulta ca legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 când a prevăzut modalitatea respectiva de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționata deriva din faptul ca articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natura sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Aceasta soluție rezulta fără dubiu si din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arata ca pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit doua modalități principale de restituire în natura și prin echivalent, în motivul emiterii actul normativ, descriind situația actuala, legiuitorul arata ca dificultățile legate de procesul de punere in aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârsta care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist sa nu obțină până în prezent vreo despăgubire concreta. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează ca prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana in cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecata a unor despăgubiri bănești care sa acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate si nici pentru alte imobile decât cale vare fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dipoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, se arată că daca ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit sa reglementeze si aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamantei, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire cu nr. 18/1991 și respectiv nr. 10/2001. Nu poate fi reținut in sarcina pârâtului plata daunelor materiale in suma de 851.873 lei având in vedere faptul ca, din procesul verbal de constatare emis de Camera de Comerț si Industrie Oradea rezulta faptul că, valoarea stocului de marfa la data de 19.08.1947, înaintea arestării tatălui reclamantelor, era de 851.873 lei.
Totodată se arată că procesul verbal de constatare întocmit de delegați ai Camerei de comerț depus la dosarul cauzei nu poate fi o proba din care sa rezulte ca mărfurile inventariate la acea data au fost confiscate.
Conform Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu exista cadru legal pentru despăgubiri reprezentând daune materiale actualizate la data plații efective.
Față de cele de mai sus, pârâtul apelant a solicitat instanței să respingă acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată atât în ceea ce privește daunele materiale cât și în ceea ce privește daunele morale.
P. concluziile scrise depuse la dosar, la data de 21.09.2012, reclamantele au susținut că în opinia lor art.5 alin. 1 lit. b), care reglementează despăgubirile a rămas în vigoare.
Arată, de asemenea că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate cu condamnările cu caracter politic așa după cum reiese din însuți titlul Legii nr. 221/2009, deci există în mod cert cadrul legal pentru acordarea despăgubirilor materiale, iar din probele depuse la dosarul reiese în mod evident dreptul lor la aceste despăgubiri.
În concluzie, solicită instanței respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S.. În drept, au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009, OUG nr. 214/1999, Decretul –lege nr. 118/1990, dispozițiile art. 20 din Constituția României, art. 3, 5 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O.
Deliberând asupra apelului, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din perspectiva art.295 C.pr.civ. cu referire la art.315 alin.1 și 3 C.pr.civ., C. constată că acesta este fondat.
P. decizia de casare s-a reținut că la paragrafele 5 și 8 ale paginii 4 din cererea de apel formulată de pârât, acesta critică dispoziția primei instanțe de admitere a cererii de acordare a daunelor materiale, actualizate, susținând că Legea nr.221/2009 nu reprezintă cadrul legal pentru acordarea acestora. În baza art.312 alin.1-3 și 5 cu referire la art.304 pct.5 C.pr.civ., cauza a fost trimisa pentru judecarea apelului declarat de pârât sub aspectul criticilor privind soluția dată de tribunal cererii de acordare a daunelor materiale.
În conformitate cu dispozițiile art.315 alin.1 și 3 C.pr.civ. ținând cont de motivele de apel invocate de pârât în fața instanței de apel a cărei hotărâre a fost casată, C. constată că acestea se referă la faptul că se solicită respingerea sumei reprezentând daune materiale actualizată la data plății efective deoarece conform Legii 221/2009 nu există cadrul legal pentru despăgubiri reprezentând daune materiale actualizate la data plății.
Analizând dispoziția primei instanțe privind obligarea pârâtului la plata sumei de 851.873 lei la nivelul datei de 19.08.1947, actualizată la data plății efective, prin prisma motivelor de apel menționate mai sus, C. constată că în conformitate cu dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Într-adevăr, așa cum a reținut prima instanță, din procesul verbal de constatare emis de Camera de Comerț și Industrie Oradea, purtând data poștei 18 august 1948 rezultă că valoarea stocului de marfă la 19 august 1947 (deci înaintea arestării antecesorului reclamantelor din 27.10.1947) era de 851.873 lei (f.24 din dosarul tribunalului). Însă din același proces verbal rezultă că valoarea stocului de marfă „în prezent”, deci la data întocmirii înscrisului – 18 august 1948, după data eliberării tatălui reclamantelor (mai 1948) valoarea stocului de marfă era în sumă de 200.000 lei. Din raportul de investigații al MAI – Biroul Raional Beius (f.26-27 din dosarul tribunalului) rezultă că antecesorul reclamantelor, C. D., a predat statului în 1948 prăvălia pe care a moștenit-o.
Din coroborarea acestor probe rezultă că la data predării către stat a prăvăliei, 1948, valoarea stocului de marfă era de 200.000 lei, astfel încât această sumă ar fi trebuit restituită reclamantelor. Nu rezultă din probele administrate că diferența dintre valoarea stocului din 19.08.1947 și cea din august 1948 (data întocmirii procesului verbal) a făcut obiectul confiscării, putând fi generată de desfășurarea activității comerciale în perioada cuprinsă între 19.08.1947 și data arestării, 27.10.1947. Așadar susținerile apelantului sunt întemeiate în ceea ce privește faptul că despăgubirea pentru daune materiale nu trebuia să cuprindă întreaga sumă de 851.873 lei, reactualizată.
În ceea ce privește dispoziția privind actualizarea sumei, aceasta are vedere faptul că valoarea stocului de marfă de 200.000 lei este exprimată ținând cont de valoarea monedei din 1948, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art.5 lit.b din legea nr.221/2009 privind acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, pârâtul va fi obligat la plata sumei de 200.000 lei (valoarea din 1948) reactualizată la data plății efective (pentru a constitui deci echivalentul stocului de marfă confiscat). Așadar, nu sunt întemeiate susținerile apelantului pârât referitoare la faptul că Legea 221/2009 nu prevede reactualizarea despăgubirilor.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, în baza art.296 C.pr.civ., C. va admite apelul și va schimba în parte Sentința civilă nr.465/PI din 22.03.2010 pronunțată de Tribunalul C.-S. în sensul că va obliga pârâtul să plătească reclamantelor suma de 200.000 lei (valoarea din 1948) reactualizată la data plății efective.
Ținând cont de limitele în care a fost casată precedenta decizie pronunțată în apel, C. menține în rest dispozițiile sentinței, așa cum a fost schimbată prin Decizia civilă nr.375/A din 28.02.2011 a Curții de A. Timișoara și Decizia civilă nr.2624 din 6.04.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la respingerea petitului privind despăgubirile pentru daunele morale.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că apelantul pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată, C. nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul pârât S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin DGFP C.-S., cu sediul în Reșița, ..2, jud. C.-S. în ceea ce privește daunele materiale în contradictoriu cu intimatele reclamante C. A. M., cu domiciliul în Reșița, Aleea R., ., .-S., S. M. A., cu domiciliul în Cluj-N., ..40, . C. M., cu domiciliul în Caransebeș, ., ., . civile nr.465/PI din 22.03.2010 pronunțată de Tribunalul C.-S..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că obligă pârâtul să plătească reclamantelor suma de 200.000 lei (valoarea din 1948) reactualizată la data plății efective.
Menține în rest dispozițiile sentinței, așa cum a fost schimbată prin Decizia civilă nr.375/A din 28.02.2011 a Curții de A. Timișoara și Decizia civilă nr.2624 din 6.04.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la respingerea petitului privind despăgubirile pentru daunele morale.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 27.09.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. P. A.-M. N.
GREFIER,
D. B.
Red.AMN / 16.10.2012
Tehnored D.B./18.10.2012
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul C.-S.: jud. R. L. M.
Se comunică:
- apelantului pârât: S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin DGFP C.-S., cu sediul în Reșița, ..2, jud. C.-S.
- apelanților reclamanți: - C. A. M., cu domiciliul în Reșița,
Aleea R., ., .-S.,
- S. M. A., cu domiciliul în Cluj-
N., ..40, .>
- C. M., cu domiciliul în Caransebeș,
., ., .>
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1911/2012. Curtea de Apel... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1920/2012. Curtea de... → |
|---|
