Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1931/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1931/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-09-2012 în dosarul nr. 1931/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1931
Ședința publică din 27 septembrie 2012
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR:M. G.
GREFIER:D. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții M. S. și Kerpensian S. împotriva sentinței civile nr. 1188/23.04.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu S. Român reprezentant de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar, de către pârâtul intimat, întâmpinare, prin Serviciul Registratură al instanței, la data de 05.09.2012.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și constatând că s-a solicitat în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă judecarea cauzei în lipsă, instanța acordă cuvântul asupra recursului reprezentantei parchetului, care pune concluzii de respingere a recursului declarat în cauză, arătând că în speță nu s-a efectuat expertiză tehnică de specialitate și daunele materiale nu sunt dovedite.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. decizia civilă nr.1188/23.04.2012 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanții M. S. și K. S., ambii cu domiciliul procedural ales în Sânnicolau M., . nr. 13, jud. T. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. T., cu sediul în Timișoara, bvd. G. L., nr. 9B, jud. T., având ca obiect despăgubiri materiale în baza Legii nr. 221/2009.
Potrivit acestei decizii, în rejudecare după desființare cu trimitere, tribunalul a constatat că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 28.02.2011 sub nr. dosar_, reclamanții M. S. și K. S. au solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative privind dislocarea bunicului și bunicii acestora și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Vădenii Noi Zagna, în perioada 18.06._55 și obligarea pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri morale în cuantum de 50.000 euro pentru fiecare antecesor.
Totodată, au solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale în cuantum de 11.500 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de S. Român în momentul dislocării și nerestituite în natură sau prin echivalent, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanții au învederat că, la data de 18.06.1951, bunicii acestora au fost deportați din localitatea Cenad, jud. T., stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Vădeni Noi Zagna, până în data de 27.07.1955, când li s-au ridicat restricțiile domiciliare.
S. Român trebuie să facă un act de reparație a acestui abuz, iar prezenta acțiune prin care statul să fie obligat la plata unor daune morale este mijlocul propice pentru această reparație.
În drept, au invocat, în principal, prevederile Legii nr. 221/2009, iar în subsidiar, disp. art. 998-999 C.civ., art. 2 și 3 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1.
P. întâmpinare, pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. T., a solicitat instanței să aibă în vedere la soluționarea pricinii faptul că, prin decizia nr. 1354/20.10.2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a prev. art. 1 pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010, prin declararea neconstituțională a acestora, iar prin decizia nr. 1358/21.12.2010 a admis excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, invocând în acest sens disp. art. 147 alin. 1 din Constituția României.
Astfel, a solicitat pe fondul cauzei, în ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamanți, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, pentru suma solicitată, având în vedere motivarea deciziilor Curții Constituționale.
În drept, a invocat disp. art. 115-118 C.proc.civ.
P. sentința civilă nr. 4243/20.09.2011 pronunțată în dosarul nr._ T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanții M. S. și K. S..
Pentru a hotărî astfel, T. a reținut următoarele:
Pentru daunele morale, tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept indicat de reclamanți, reprezentat de dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial din 15.11.2010.
Conform art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Cum termenul s-a împlinit la data de 30.12.2010, rezultă că textul de lege menționat trebuie considerat că nu mai există.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg, dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor ( Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei). De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
În raport de această afirmație, Curtea Constituțională a constatat, în decizia amintită, faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar, prin Decretul lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări, cum este Legea nr. 221/2009, în același domeniu al drepturilor civile.
În acest context, acțiunea vizând daune morale devine neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamanți.
S-a mai analizat dacă adoptarea legii și aplicarea ei înainte de declararea neconstituționalității a determinat nașterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamanților.
În cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că dispoziția legală cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulată ca rezultat a unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Descrierea noțiunii de „bun” în sensul Convenției include și noțiunea de speranță legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea și practica internă îi dau reclamantului motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale.
Ca urmare a încetării efectelor textului de lege, tribunalul a apreciat că reclamanții nu mai au o speranță de a dobândi compensații, așa cum a constatat Curtea prin decizia la care a făcut trimitere și Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/2010, redată mai sus.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C.civ., tribunalul a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât, conform art. 8 din Decretul nr.167/1958, termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că momentul de început a fost reprezentat de data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Ultimele două temeiuri invocate de reclamanți constau în art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la dreptul la viață al omului, cu interdicția de a cauza moartea în alte cazuri decât acelea excepționale enumerate de primul text, și la interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
T. a apreciat că acestea nu pot sta la baza admiterii acțiunii, întrucât, pe de o parte, Convenția este aplicabilă și poate fi deci invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenției de către România, care a avut loc la data de 20.06.1994. Faptele descrise în acțiunea principală și cererea de intervenție s-au petrecut anterior momentului arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției.
Și în cazul în care nu ar fi incidentă excepția menționată, tribunalul a apreciat că situația de fapt prezentată de reclamanți nu relevă în speță încălcarea dreptului la viață prin producerea morții autorilor părților.
Trecând la petitele vizând daunele materiale, tribunalul a apreciat că textul art. 5 alin.1 lit. b nu acordă dreptul solicitat prin acțiune.
Din actele depuse rezultă că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, dar din dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această soluție rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că, pentru repararea prejudiciului material, Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că, prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive, legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991, 10/2001.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare, în contextul în care reclamanții nu mai pot obține despăgubiri, el devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile. Admiterea unei cereri în sensul solicitat nu este aptă să confere reclamanților un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent în România.
P. prisma considerentelor de mai sus, tribunalul a respins acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr. 4243/20.09.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ au declarat recurs reclamanții M. S. și K. S., înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 14.11.2011 sub nr. dosar_, solicitând modificarea hotărârii atacate, și rejudecând pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
P. decizia civilă nr. 1994/13.12.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ a fost admis recursul declarat de reclamanții M. S. și Kerpenisa S. împotriva sentinței civile nr.4243/PI/20.09.2011 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. T., a fost casată sentința atacată, dispunându-se trimiterea cauzei la prima instanță, T. T., în vederea rejudecării.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:
În ceea ce privește petitul privind daunele morale, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că în mod just a fost respinsă acțiunea reclamanților.
Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Declararea, ca neconstituțională, a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege nu are aceleași efecte juridice precum în cazul abrogării unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce neconstituționalitatea unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor aflate în curs de soluționare. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului și nu poate retroactiva, iar declararea neconstituționalității unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Neretroactivitatea legii civile nu este aplicabilă în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene. Niciunul dintre textele Convenției Europene ale Drepturilor Omului nu consacră dreptul persoanelor persecutate de fostele regimuri politice comuniste la despăgubiri.
Pe de altă parte, nici discriminarea nu este prezentă în cauză, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs. Nu se poate reține nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțării sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamanților.
Nu se poate discuta nici despre încălcarea principiului egalității armelor, deoarece nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Curtea a constatat că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În fine, referitor la natura juridică diferită a sumelor acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și cele cerute în baza Legii nr. 211/2009, acest aspect nu prezintă relevanță la soluționarea pricinii, față de faptul că textul de lege invocat de către reclamanți a fost declarat ca fiind neconstituțional, astfel că nu mai poate produce nici un efect juridic. În plus, în decizia Curții Constituționale arătate, s-a făcut o analiză a naturii juridice și a scopului urmărit prin cele două acte normative, iar concluzia este obligatorie, față de faptul că nu doar dispozitivul unei decizii a Curții Constituționale este obligatoriu, ci și considerentele avute în vedere la pronunțarea deciziei.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamanți, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C. civil.
Nu se poate vorbi nici despre o renunțate tacită la dreptul de a invoca prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților și aceasta față de disp. art. 25 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1958, pe data intrării sale în vigoare se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958. Astfel fiind, o dată cu . Decretului nr. 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX- art. 1837 și următoarele, precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctivă.
In ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune (art. 2 și 3 CEDO), în mod just tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele arătate de T. T. (neaplicarea dispozițiilor CEDO pentru situații petrecute anterior ratificării de către S. Român a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994) și pe care curtea și le însușește în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.
Ca atare, s-a impus a conchide că recursul de față se privește a fi neîntemeiat în partea privind daunele morale, capăt de cerere ce a fost corect soluționat de către prima instanță, astfel că sentința atacată a fost menținută sub acest aspect.
În ceea ce privește petitul privind repararea daunelor materiale, Curtea a constatat că acesta a primit o soluționare greșită din partea primei instanțe. Astfel, prin cererea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei solicitată prin cererea introductivă, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de la autorii lor, la momentul dislocării, respectiv, mobilierul casnic, uneltele agricole și animalele domestice crescute în gospodărie.
În cuprinsul cererii, sunt enumerate o . bunuri deținute în gospodărie, fiind depuse în fața primei instanțe, o . înscrisuri în acest sens (fila 12).
P. sentința pronunțată în cauză, T. T. a respins cererea de acordare a daunelor materiale, cu motivarea că nu fac obiectul Legii nr.221/2009.
Prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 au fost greșit interpretate de către prima instanță, din conținutul acestui text de lege neputând fi trasă concluzia că poate fi reparat prejudiciul material invocat doar cu privire la bunurile imobile. Aceste dispoziții privesc, deopotrivă, bunurile imobile și mobile confiscate sau preluate ca efect al hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative asimilate acesteia. Legiuitorul folosește sintagma de „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate”, astfel că, atâta timp cât nu se face nicio distincție între bunuri imobile și mobile, nici instanța de judecată chemată să soluționeze cererile persoanelor îndreptățite la repararea prejudiciului nu poate face această distincție, cu consecința restrângerii dreptului reclamanților de acces la justiție. Mențiunea privind exceptarea bunurilor care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu este de natură a înlătura de la beneficiul legii bunurile mobile, inclusiv lipsirea de folosința imobilelor, ci numai de a nu permite ca pentru bunurile imobile al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale, să se acorde o dublă reparație.
Chiar dacă în expunerea de motive, s-a făcut trimitere la situația unor bunuri imobile nerestituite conform legilor speciale reparatorii, nu se poate conchide că legiuitorul, în momentul în care a votat actul normativ, nu a avut în vedere extinderea obiectului vizat de legea adoptată, știut fiind că, de la elaborarea unui act normativ și până la adoptarea acestuia, pot surveni modificări cu privire la conținutul legii. În condițiile în care forma adoptată a legii nu face distincția din expunerea de motive, este evident că nici interpretul legii nu trebuie să o facă.
Motivarea tribunalului cu care a respins cererea reclamanților de acordare a daunelor materiale, fără a analiza sub nici un aspect temeinicia pretențiilor cu acest titlu, impune concluzia că nu a fost analizat fondul cererii cu care a fost legal învestită instanța, soluționând cauza pe o fină de neprimire, aspect ce impune, în condițiile art. 312 alin.1-3 și 5 C.proc.civ. casarea hotărârii atacate, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea completă a cauzei.
Cu ocazia rejudecării, tribunalul a fost îndrumat a se preocupa exclusiv de petitul privind repararea prejudiciului material, sens în care s-au cerut și precizări cu privire la cuantumul daunelor materiale solicitate defalcat pe fiecare bun distinct și să se administreze probe în dovedirea acestora.
Având în vedere dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ. Curtea, constatând întemeiat recursul formulat în cauză, în baza art. 312 alin.1-3 și 5 raportat la art. 304 pct.9 C.proc.civ. l-a admis, a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, T. T..
În baza art. 274 C.proc.civ. față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu a acordat recurenților cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 31.01.2012 sub nr. dosar_ .
În probațiune au fost depuse anunțuri de pe internet cuprinzând oferte de vânzare bunuri mobile, au fost audiați martorii Z. M. D., R. T..
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat că despăgubirile materiale, cu privire la care tribunalul a fost îndrumat să se pronunțe pe fond, se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, mobilierul casnic, uneltele agricole și animalele domestice crescute în gospodărie, dar deși a fost efectuată dovada existenței unora dintre acestea, nu există la dosar dovada valorii la momentul prezent, motiv pentru care se impune respingerea acestui petit în temeiul art. 1169 C.civ. Deși este notorie modalitatea de preluare a bunurilor în perioada comunistă, mai ales cu ocazia deportării în B., acest fapt nu este suficient pentru a proba valoarea bunurilor, care a fost diferită în fiecare caz, astfel că ea nu poate fi stabilită în mod obiectiv.
În ceea ce privește proba cu înscrisuri depusă de reclamanți constând în extrase de pe internet, tribunalul a apreciat ca nu o poate valorifica, pentru că nu există proba la dosar care să facă legătura directă între bunurile confiscate și acelea descrise pe ofertele electronice, din punct de vedere al caracterelor, al gradului de uzură, etc. Mai mult, este evident că valoarea de circulație este alta decât aceea care se regăsește în ofertele de vânzare, fiind de notorietate că vânzătorul are tendința să solicite mai mult decât prețul pieței pentru a obține prin negociere prețul dorit. Apoi, este posibil ca respectivele anunțuri să provină chiar de la parte, reclamanții M. S. și K. S., având în vedere data postării anunțurilor, aproximativ aceeași perioadă pentru toate bunurile.
Pentru evaluarea bunurilor era necesară administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate, însă cum reclamanții au arătat în mod expres că nu suportă costurile acesteia, proba testimonială administrată nu este suficientă pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor materiale.
Față de argumentele expuse, în baza art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 tribunalul a respins acțiunea.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții M. S. și K. S., care a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.7,8 și 9 C.pr.civ.
Reclamanții, prin avocat nu au dezvoltat și nici nu au susținut în mod distinct și argumentat fiecare dintre cele trei motive de modificare invocate prin memoriul de recurs, susținând doar că soluția tribunalului este nelegală întrucât valoarea de 11.500 lei,aferentă bunurilor mobile pentru care se pretind despăgubirile materiale și apreciată în mod singular și exclusiv de către reclamanți, nu a fost contestată de către partea adversă.
În aceste context, recurenții au susținut că nu era necesară efectuarea unei expertize tehnice judiciare de evaluare și mai mult, o asemenea expertiză prețuitoare ar fi avut în vedere tot prețul de piață actual al unor bunuri similare, câtă vreme bunurile confiscate de la antecesorii lor nu mai există în materialitatea lor încă din anii 50.
Pe de altă parte, prin întâmpinare, pârâtul D. T. a solicitat respingerea recursului, în principal pentru faptul că potrivit art.5 lit.b din L.221/2009 nu pot fi revendicate decât bunuri imobile, fie în materialitatea lor, fie prin echivalent și nicidecum bunuri mobile.
În aceste context, pârâtul a făcut trimitere și la expunerea de motive care a precedat adoptarea L.221/2009, unde la Secțiunea a II-a precum și în subsecțiunea 2 nu s-ar face nici un fel de trimiteri pentru o posibilă recuperare a contravalorii bunurilor mobile confiscate de către autoritățile comuniste, ci numai despre bunuri imobile.
Curtea, analizând recursul reclamanților, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.312 C.pr.civ., va constata că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind aplicabile motivele de modificare prev. de art.304 pct.7,8 și 9 C.pr.civ.
Astfel, Curtea va constata în primul rând faptul că recurenții, prin avocat nu au dezvoltat și nici nu au susținut în mod distinct și argumentat fiecare dintre cele trei motive de modificare invocate prin memoriul de recurs, susținând doar că soluția tribunalului este nelegală întrucât valoarea de 11.500 lei, aferentă bunurilor mobile pentru care se pretind despăgubirile materiale și apreciată în mod singular și exclusiv de către reclamanți, nu a fost contestată de către partea adversă.
Din această perspectivă, Curtea va constata că art.304 pct.7 C.pr.civ. nu este prezent prin ipotezele sale întrucât soluția instanței de fond nu este nici contradictorie, după cum nici considerentele sentinței nu sunt străine de natura pricinii, ci analizează tocmai modalitatea prin care se poate proba/dovedi o acțiune în despăgubiri.
Nu este prezent nici motivul de modificare prev. de art.304 pct.8 C.pr.civ. întrucât instanța de fond nu a avut a analiza o clauză a vreunui act juridic comun al părților litigante (contract sau convenție) și care să determină o eventuală interpretare greșită, din partea tribunalului a unei asemenea clauze.
În sfârșit, din perspectiva disp.art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea va constata că tribunalul a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale în materie de probațiune într-un proces civil, normele incidente în cauză fiind disp.art.1169 C.civ. rap.la art.112, art.129 alin.5/1 și art.201 și urm. C.pr.civ.
În concret, potrivit art.1169 C.civ., reclamantul are datoria să dovedească în instanță, mai presus de orice îndoială temeinicia afirmațiilor și pretențiilor sale, care trebuie să se regăsească nu numai în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, așa cum cere art.112 C.pr.civ., dar trebuie să existe și suportul probator adecvat și incontestabil.
În conexiune cu aceste norme se află și disp.art.129 alin.5/1 C.pr.civ. care îl obligă pe judecător să aibă un rol activ și să elimine orice urmă de îndoială cu privire la veridicitatea susținerilor, afirmațiilor și pretențiilor părților, putând ordona chiar din oficiu administrarea unor probe în acest sens, iar art.201 și urm. C.pr.civ. nu vin decât să completeze această normă, prin necesitatea administrării probei cu expertiză tehnică judiciară, atunci când nelămuririle persistă.
Neîndoielnic însă este și faptul că în procesul civil, asemenea demersuri nu pot fi întreprinse atunci când există o opoziție tranșantă din partea reclamanților înșiși în privința administrării unui probatoriu suplimentar, respectiv atunci când reclamanții refuză în mod explicit administrarea probei cu expertiză, pentru că în caz contrar s-ar încălca un al principiu al procesului civil, și anume cel al disponibilității părților, însă lipsa acestui demers sau refuzul de a-l întreprinde este sancționabil cu respingerea acțiunii, ca neîntemeiată ( a se citi nedovedită).
În concret, Curtea va constata, asemenea tribunalului că simple postări pe internet, cu prețuri solicitate de vânzători ai unor bunuri mobile de natura celor a căror contravaloare o solicită reclamanții nu reprezintă un material probator suficient de concludent, pentru că nu prețul afișat/postat reprezintă de fapt valoarea de piață a acelor bunuri.
Valoarea de piață se stabilește pe fondul unor criterii precis determinate, reprezentate nu numai de raportul dintre cerere – ofertă - preț de tranzacționare efectiv (materializat în urma unei negocieri), dar mai este influențat și de vechimea, respectiv starea materială/fizică efectivă a bunului, de originea acestuia, de rasă, stare de sănătate și vârstă(în cazul animalelor), ș.a.m.d., iar această interpretare este validată constant și neechivoc, nu numai de experții specializați, dar inclusiv de doctrina și jurisprudența națională.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 C.pr.civ. rap.la art.304 pct.7,8 și 9 C.pr.civ., va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamanții M. S. și K. S. împotriva sentinței civile nr.1188/23.04.2012 pronunțată de tribunalul T. în dosarul nr._ .
Va constata că nu sunt aplicabile disp.art.274 C.pr.civ. întrucât intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții M. S. și Kerpensian S. împotriva sentinței civile nr. 1188/23.04.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.09.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
C. P. A.-M. N. M. G.
GREFIER,
D. B.
Red. CP. / 03.10.2012
Tehnored D.B./ 11.10.2012
Ex.2
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1914/2012. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1911/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
