Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 09-04-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 09-04-2013 în dosarul nr. 529/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 529
Ședința publică din 9 aprilie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta R. A. împotriva sentinței civile nr. 3362/28.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsă părțile.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că instituția pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal și menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul T., iar în baza dispozițiilor art. 242 alin. ultim Cod proc.civ. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingerea a recursului ca nefondat și de menținere a sentinței pronunțată de Tribunalul T..
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
P. sentința civilă nr. 3362/28.11.2012, Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta R. A. față de pârâtul S. Român, reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta a solicitat prin acțiunea pendinte obligarea Statului R. prin al sau reprezentant la plata de daune morale in compensarea prejudiciului moral suferit urmare a măsurii administrative a dislocării din loc.Pesac și fiindu-le stabilit domiciliu in loc. Sânandrei raionul Timișoara.
A fost respinsă cererea reclamantei cu obiect daune morale întemeiate pe prevederile art. 5 alin.1 lit. a din legea nr.221/2009, în considerarea faptului că urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigențelor art. 31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
P. urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
P. Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
Este de observat ca la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul României nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional.
Decizia Curții cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atât in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfășurare, cat si fata de cele viitoare, neputându-se interpreta ca este astfel încălcat principiul neretroactivității legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curții textul de lege nu a fost modificat, ci a încetat sa mai producă efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia ca prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea in patrimoniu o „speranța legitimă”, susceptibila de a intra in sfera noțiunii de „bun” in sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, in acest sens fiind si jurisprudența Curții de la Strasbourg (in Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat ca atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Fiind lipsită de fundament juridic, acțiunea se impune a fi considerata ca nefondata, in condițiile in care art. 5 alin.1 lit. a din lege a fost indicat ca temei juridic principal, iar celelalte dispoziții legale – art. 998-999 C.civ., art.20 din Constituție coroborate cu legislația europeana, au fost indicate in complinire.
De altfel, ratione temporis, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale adiționale, nu își găsește aplicabilitatea in cauza, întrucât, la data luării măsurii administrative, aceasta nu fusese adoptata si cu atât mai puțin fusese ratificata de România.
Nu se poate aprecia ca, prin neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 in cauzele aflate in curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale se creează o discriminare in raport de petenții care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, întrucât, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constituțional, s-a creat o situație de drept diferita de cea inițiala; or, art.14 din Convenție, ca si Protocolul nr. 12 la Convenție impun un tratament identic pentru situații identice; in plus, temeiurile discriminării, prevăzute de dispozițiile amintite, nu se regăsesc in speță.
In raport de celelalte temeiuri juridice cu caracter general, dreptul la despăgubiri morale pentru prejudicial creat prin măsura administrative luata de stat apare ca prescris extinctiv, pentru următorul raționament juridic:
In condițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctiva, dreptul la acțiune in justiție având ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescripției, scopul legiuitorului fiind acela de a sancționa pasivitatea titularului dreptului nereclamat in justiție o anumita perioada de timp, ca si asigurarea securității circuitului civil; art.3 din același decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sancțiunea neexercitării dreptul la acțiune in acest interval fiind aceea a lipsirii de protecție juridica a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.
Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 alin.1 din decret); in speța, dreptul de a solicita repararea morala a prejudiciului produs prin măsura deportării s-a născut la data încetării acestei masuri, data care respecta si dispozițiile speciale in ce privește începutul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune in materia răspunderii civile delictuale (data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea - art.8 alin.1 din Decretul nr. 176/1958).
Independent de data la care măsura abuzivă si-a încetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu aceasta data), reclamanta a fost împiedicata, pana la data de 22 Decembrie 1989, sa promoveze o acțiune ca cea supusa analizei, deși cunoștea sau ar fi trebuit sa cunoască atât întinderea pagubei, cat si pe cel vinovat de producerea acesteia, întrucât sub regimul comunist formularea unei acțiuni in justiție împotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sancțiuni grave in sarcina persoanei reclamante, situație ce se impune a fi asimilata unui caz de forța majora, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescripție, in sensul art.13 lit. a si 14 din decret.
Insă, având in vedere ca de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, si pana la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, in speță devin incidente dispozițiile art.1 alin.1 si art.3 din Decretul nr.167/1958 (care nu disting după natura dreptului căruia i s-a adus atingere si, unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu trebuie sa facă distincții – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecința prescrierii dreptului la acțiune in sens material.
Termenul special de prescripție prevăzut de art. 5 alin. final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru acțiunea in despăgubiri promovata in temeiul art.5 alin.1 lit. a si b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la acțiunea in despăgubiri materiale reglementata de lit. b a textului de lege menționat, neputând fi aplicat si acțiunii in despăgubiri întemeiata pe dreptul comun, in considerarea caracterului sau special: este prin urmare de stricta interpretare si aplicare.
Nu se poate aprecia, pe cale de consecința, ca prin reglementarea acestui termen special de prescripție, legiuitorul a renunțat la prescriptibilitatea acțiunii in despăgubiri de drept comun si nici ca ne aflam in fata unei recunoașteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție in condițiile art.17 rap.la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât întreruperea prescripției presupune ca termenul de prescripție sa nu se fi împlinit, condiție neîndeplinita in speță de lege lata, instituția prescripției extinctive este reglementata de norme imperative, așa cum rezultă din prevederile art.1 alin.3 si art.18 din decret, dispoziții ce se aplica in mod exclusiv in baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse in codul civil in materie de prescripție (specialia generalibus derogant); repunerea in termen operează in condițiile strict prevăzute de art.19 din decret, neîndeplinite in speță; instituția renunțării la prescripție, incompatibila cu normele imperative ale decretului amintit, își găsește aplicabilitate doar in materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei in materie si unei jurisprudențe constante.
Cu privire la petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, reprezentând contravaloarea utilaje si produse agricole, mobilierul din casă, vesela, animale si pasări, tribunalul l-a respins pentru următoarele argumente:
Aceste pretenții au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin.1 lit.”b din Legea nr. 221/2009.
Din economia acestui text de lege rezultă ca se pot solicita despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare sau al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domenii proprietății si justiției precum si unele masuri adiacente cu modificările si completările ulterioare.”
Din condiția impusa de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate si anume aceea ca bunurile respective sa nu fi fost restituite sau sa nu fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 si ale Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intra în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.10/2001 poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 221/2009.
Numai în acest fel se justifica trimiterea expresă făcută de legiuitor în cuprinsul normei citate la prevederile Legii nr. 10/2001 si ale Legii nr. 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu intră decât terenurile si construcțiile (imobile prin natura) si utilajele si instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În consecință, în baza art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii 10/2001, respectiv terenuri si construcții și utilaje si instalații (imobile prin destinație).
În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamantă sunt fie bunuri mobile, care dată fiind natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilaje) dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția imperativă în acest sens de art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate. În acest sens este si interpretarea dată de Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia civila nr. 2192/2012.
Mai mult, reclamanta nu a făcut dovada în fața instanței că aceste bunuri i-au fost luate de pârât.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R. A. care a solicitat admiterea recursului, schimbarea ei în tot și, reținând cauza spre rejudecare, admiterea acțiunii sale și obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri pentru daune materiale în cuantum de 10.000 euro și despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 50.000 euro.
Fiind formulat personal de către reclamantă în absența asistenței calificate a unui avocat, recursul nu a fost motivat în drept însă din dezvoltarea motivelor sale – care vizează nelegalitatea sentinței sub aspectul interpretării și aplicării greșite a legii – Curtea identifică temeiul de drept al recursului ca fiind art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
În motivarea în fapt a recursului s-a criticat sentința pentru aceea că tribunalul nu a admis acțiunea sa prin temeiul de drept subsidiar al cererii sale de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, indicat de ea special în acțiune după ce temeiul inițial (art. 5 alin. 1 lit.1 din Legea nr.221/2009) fusese declarat ca neconstituțional.
P. reținerea ca incidentă în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se consideră că s-a încălcat și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru că la data introducerii acțiunii avea o speranță legitimă de a fi despăgubită - și deci un „bun” în înțelesul Convenției – de care a fost astfel lipsită în mod justificat.
În plus, la același moment, Decizia nr. 1358/2010 nu fusese pronunțată în cauză și nu putea avea efect retroactiv.
P. întâmpinarea formulată în cauză, instituția intimată pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel că criticile reclamantei vizează două aspecte, și anume: greșita interpretare și aplicare în cauză a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale și omisiunea instanței de a examina și de a admite acțiunea conform temeiului de drept indicat în precizarea acestei acțiuni.
Contrar a ceea ce recurenta susține Curtea constată că prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, această decizie având efect direct și evident și asupra cauzelor - ca cea de față – înregistrate înainte de data publicării în Monitorul Oficial, aspect stabilit cu caracter general obligatoriu și prin Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București – Completul de recurs în interesul legii.
În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr.1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.
Analiza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituționalității art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: DL nr.118/1990, republicat și OUG nr.214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.
S-a reținut că prin art.16 din Legea nr.24/27.03.2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art.5 al.1 lit.a din Legea 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art.1 al.3 și 5 din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr.1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12.05.2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2.02.2010 din cauza K. și Iouri Kiladze contra G.), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.
În ceea ce privește susținerea reclamantei potrivit căreia acțiunea sa putea fi admisă în baza temeiului de drept suplimentar menționat în precizarea de acțiune, Curtea constată, de asemenea, că și această critică din recurs este nefondată.
Curtea constată că respingând acțiunea precizată a reclamantei, Tribunalul T. a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la cauza dedusă judecății.
P. modificarea de acțiune reclamanta a înțeles să formuleze în fapt o nouă acțiune, de data aceasta bazată pe dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale.
În condițiile în care statul a adoptat un cadru special în această materie, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi, confirm principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă el nu este prevăzut în legea specială.
P. urmare, acțiunea inițială a reclamantei era singura care putea fi utilizată ca instrument juridic pentru atingerea scopului de reparare a prejudiciului moral.
Mai mult, chiar dacă nu exista o lege specială de reparație, pretențiile deduse judecății pe calea dreptului comun erau demult prescrise la data introducerii acțiunii pentru că, o dată cu regimul politic instaurat după decembrie 1989, accesul la instanță pentru astfel de solicitări cum este și cea a reclamantei, a devenit necondiționat.
Obiectul cererii sale fiind în mod evident patrimonial (chiar dacă reparația a avut în vedere lezarea unor drepturi cu caracter nepatrimonial), acțiunea în valorificarea pretențiilor este prescriptibilă iar în privința termenului de prescripție nu s-a dovedit existența vreunei cauze de întrerupere sau suspendare.
Cu referire la temeiurile de drept substitutive ale temeiului inițial, Curtea constată că instanța nu era obligată să facă aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului (pentru că în cauză nu este vorba de un vid legislativ pe care ea era chemată că-l remedieze conform art.20 alin.1 din Constituție ci, așa cum se arată în cuprinsul Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, tocmai de existența unor reglementări multiple în una și aceeași materie) și, cu atât mai puțin a dispozițiilor Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (care nu sunt instrumente juridice ci documente cu caracter eminamente politic).
Că Decizia nr.1358/2010 trebuie să se aplice și cauzelor aflate în curs de judecată și nesoluționate printr-o hotărâre definitivă până la momentul publicării ei – cum este și cea de față - rezultă nu numai din raționamentele corect reținute de instanța de fond ci, de data recentă, și din Decizia nr.12/15.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii pronunțată într-un recurs în interesul legii în această materie.
Concluzionând, rezultă că ambele motive de recurs invocate de reclamantă în recursul său sunt nefondate, sentința civilă nr. 3362/28.11.2012 a Tribunalului T. fiind temeinică și legală.
În egală măsură, această hotărâre este în afara criticilor de nelegalitate și sub aspectul respingerii solicitării aceleiași reclamante de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale întrucât, ca inițiatoare a demersului judiciar, ea nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 1169 cod civil în a administra niciun fel de probe necesare dovedirii confiscării de fapt sau de drept a bunurilor la momentul când părinții săi au fost deportați în B., limitându-se doar la a le enunța în acțiune, ceea ce nu putea, în mod justificat, conduce la o soluție de admitere a pretențiilor sale în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R. A. împotriva sentinței civile nr. 3362/28.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 9 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. D.C./10.04.2013
Tehnored L.P./25.04.2013
Ex.2
Primă instanță: D. H. – Tribunalul T.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 485/2013. Curtea de... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1914/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
