Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2319/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 2319/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-11-2012 în dosarul nr. 2319/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._ - 09.08.2012

DECIZIA CIVILĂ NR. 2319/R

Ședința publică din 15 noiembrie 2012

PREȘEDINTE: A.-M. N.

JUDECĂTOR: M. G.

JUDECĂTOR: C. P.

GREFIER: C. J.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. G. împotriva sentinței civile nr. 1428/13.06.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP A., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.

M. Public este reprezentat de doamna procuror S. A..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul a depus întâmpinare prin registratura instanței, la data de 07.11.2012.

Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.

Curtea, văzând că s-a solicitat judecata în lipsă și că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.

Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:

P. acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 30 iunie 2010, sub nr._ /2011, reclamantul B. G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. București, prin Direcția Generală a Finanțelor P. A., acordarea de despăgubiri în cuantum de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei, în perioada 01.11.1955 – 24.12.1955, respectiv 5 ani închisoare grea în perioada 26.12.1956 – 31.10.1961 și ulterior deportarea din localitatea natală A. în ., Regiunea București în perioada 02.10.1961 – 14.11.1963.

În motivare, a arătat că prin mandatul de arestare preventivă nr.99/07.11.1955 emis de Procuratura militară teritorială A. – dosar nr.233/1955 emis de CNSAS București, a fost arestat pentru acte preparatorii de trecere frauduloasă a frontierei din R.P.R. în R.P-U. Iar prin sentința nr.518/1955 pronunțată de Tribunalul M. Timișoara la data de 24.12.1955, în dosarul nr.565/1955, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și confiscarea averii persoanele pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei.

P. referatul nr.14/_ din 28.09.1961 emis de M. Afacerilor Externe – Serviciul „C” a fost arestat și condamnat la 5 ani închisoare corecțională cu computare a prevenției de la 01.11.1955 la 24.12.1955 – pedeapsă care a expirat la 31.12.1961. După executarea pedepsei prin decizia M.A.I nr._/2.10,1961 i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp de 24 luni în Latești, Raionul Fetești, Regiunea București.

Din conținutul adresei MAI nr._/14.11.1963 rezultă că începând cu această dată i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Toate suferințele și chinurile îngrozitoare la care a fost supus, nu pot fi explicate prin cuvinte, dar o parte, o mică parte din acestea au fost redate pe hârtie în cuprinsul cărții scrise de V. G..

A arătat că cei mai frumoși ani respectiv de la vârsta de 19 ani până la 26 ani i-a petrecut în închisoare și mai apoi în deportare, departe de familia sa in condiții de persecuții extreme, imposibil de acceptat, privarea sa de libertate având consecințe extrem de nefaste și după data de 14.11.1963, fiindu-i afectate sursele de venit, reputația, viața de familie.

În drept, a invocat dispozițiile art.1 (1), (2) lit.a), art.5 (1) lit.a, din Legea nr.221/2009, coroborat cu art.2 (1) din OUG 214/1999, cu modificările ulterioare.

P. sentința civilă nr. 1428/13.06.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea formulată de reclamantul B. G. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP A., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele:

În fapt, a reținut că prin mandatul de arestare preventivă nr.99/07.11.1955 emis de Procuratura militară teritorială A. – dosar nr.233/1955 emis de CNSAS București, a fost arestat pentru acte preparatorii de trecere frauduloasă a frontierei din R.P.R. în R.P-U. Iar prin sentința nr.518/1955 pronunțată de Tribunalul M. Timișoara la data de 24.12.1955, în dosarul nr.565/1955, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și confiscarea averii persoanele pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei.

Din conținutul adresei MAI nr._/14.11.1963 rezultă că începând cu această dată i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

De asemenea, reclamantului i-a fost recunoscut caracterul politic al condamnării, ca urmare a aplicării Decretului - Lege nr. 118/1990, fiindu-i acordate anumite drepturi bănești.

Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr. 221/2009.

Conform art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

P. decizia nr. 1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, încalcă două principii constituționale:

- dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție;

- principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.

Conform art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor iar conform art. 147 alin. 1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Așa fiind, tribunalul a constatat că, de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății.

Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.

P. precizarea privind temeiul de drept al acțiunii depusă de avocatul reclamantului la ultimul termen de judecată s-a invederat că Decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010 prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art.5 alin.1 litera a) teza întâi din Legea nr.221/2009 nu este incidentă în speță, deoarece legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, aplicându-se principiul neretroactivității legii consfințit de art.15 alin.2 din Constituție.

Instanța nu a putut primi acest punct de vedere, deoarece efectul obligatoriu pentru viitor al deciziilor Curții Constituționale, prevăzut de art.147 alin.4 din Constituție are în vedere protejarea securității juridice, or în speță dreptul la despăgubiri morale pretins de către reclamant nu a fost încă recunoscut, nici măcar în primă instanță, de o instanță de judecată.

Tribunalul este ținut să înlăture de la aplicarea în cazul dedus judecății a dispozițiilor constatate ca nefiind constituționale, deoarece excepția de neconstituționalitate are un caracter prejudicial, influențând prin modul ei de soluționare soarta procesului, sens în care legiuitorul a și prevăzut condiția ca aceasta să aibă legătură cu cauza, iar pentru excepția de neconstituționalitate admisă a prevăzut efectele erga omnes, ce au în vedere protejarea interesului general în eliminarea stării de neconstituționalitate.

De altfel, prin Decizia nr.458/2003 Curtea Constituțională a statuat că o lege nu este retroactivă când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

În subsidiar reclamantul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile art.504 alin.1 și art.504 alin.2, art.505 alin.1, art.505 alin.4 Cod procedură penală, art.16, 52(3), art.20 și art.21 din Constituția României, Decizia Curții Constituționale nr.186/18.11.1999, art.2, art.3 și art.41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.998, 999 Cod civil, Legea nr.30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, art.1, 4 din Legea nr.303/2004, Legea nr.290/2004, art.XIII din Legea nr.202/2010.

Față de aceste temeiuri de drept subsidiare, instanța a reținut în primul rând că în jurisprudența sa constantă (de exemplu, decizia nr.1/1995, decizia nr.1415/2009), Curtea Constituțională a arătat că puterea lucrului judecat se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină decizia Curții.

Așa fiind, dintre considerentele deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale care fac ineficientă precizarea temeiului juridic al acțiunii reclamantului, instanța le-a reținut pe cele din care rezultă că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

În al doilea rând, dispozițiile art.504 și urm.din Codul de procedură penală sunt inaplicabile în cauză, deoarece nu există în speță o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus achitarea persoanei condamnate în urma exercitării unei căi extraordinare de atac.

De asemenea, dispozițiile art.16, 20 și 21 din Constituție nu consacră un drept subiectiv la acțiune în materia răspunderii pentru prejudiciile decurgând din comportamentul organelor statului totalitar, în aceeași situație găsindu-se și Decizia Curții Constituționale nr.186/18.11.1999, în timp ce art.53 alin.3 din Constituție se referă la răspunderea statului pentru erorile judiciare atrasă conform art.504 Cod procedură penală a cărui inaplicabilitate a fost mai sus stabilită.

La fel, pe lângă faptul că împrejurările pe care se fundamentează cererea de despăgubiri s-au petrecut anterior ratificării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale de către România, se constată că art.2 și 3 din Convenție se referă la dreptul la viață și interzicerea torturii ori pedepselor sau tratamentelor inumane fără a conferi un drept la acțiune similar celui reglementat expres la art.5 pct.5 din Convenție, iar art.41 din Convenție se referă la reparația echitabilă pe care o acordă Curtea în cazul constatării încălcării convenției.

Art.3 din Protocolul nr.7 al Convenției se referă la dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece condamnarea penală în discuție nu a fost anulată, ci doar reapreciată din punct de vedere politic, iar Legea nr.30/1994, în afara dispoziției de ratificare a Convenției și Protocoalelor adiționale, nu reglementează un drept la acțiune în vederea obținerii de despăgubiri pentru condamnările cu caracter politic.

Art.1 și 4 din Legea nr.303/2004 cuprind reglementări generale privind organizarea judiciară, în timp ce Legea nr.290/2004 privind cazierul nu cuprinde dispoziții care să aibă legătură cu cererea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru condamnarea cu caracter politic suferită.

Art.XIII din Legea nr.202/2010, modificând anumite dispoziții din Legea nr.221/2009, nu a intervenit asupra textelor de lege declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, întrucât nu reintroduce dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.

În fine, dispozițiile art.998-999 cod civil nu pot fi reținute în cauză din mai multe considerente. Astfel, orice acțiune întemeiată pe dispozițiile art.998-999 Cod civil este paralizată de excepția de prescripție pe care instanța este datoare să o invoce din oficiu în virtutea art.18 din Decretul nr.167/1958, fiind vorba despre o cerere de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, iar potrivit art.1 alin.1, art.3 alin.1 și art.8 alin.1 termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Or, este evident că acest termen s-a împlinit cu mulți ani înaintea promovării prezentei cereri de chemare în judecată, cererea în despăgubiri formulată de reclamant fiind prescrisă.

De altfel, la o analiză atentă a dispozițiilor art.998-999 Cod civil, în raport de obiectul cererii, se constată că acestea nu pot fi reținute nici pe fond în sprijinul pretențiilor reclamantului. Măsura la care a fost supus reclamantul a corespuns ordinii constituționale și de drept existente la acel momentul în țara noastră și care nu pot fi analizate în raport de actualul regim politic, de actuala ordine constituțională și de normele cu caracter general în prezent în vigoare, recunoașterea caracterului politic al respectivei condamnări fiind la latitudinea puterii legislative a statului și operând asemenea unei dezincriminări, în sensul că nu implică și acordarea de despăgubiri în compensarea pedepsei suferite pentru fapta care sub legea veche era considerată infracțiune, iar sub legea nouă nu (art.12 Cod penal).

Având în vedere și Decizia în interesul Legii nr.12 din data de 19.09.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia fiind obligatorie, potrivit art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul va respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul B. G. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. prin Direcția generală a finanțelor publice A., având ca obiect pretenții în temeiul Legii nr. 221/2009 modificată, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, la data de 01.08.2012, reclamantul B. G., solicitând admiterea recursului, modificarea in totalitate a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulata si precizata prin înscrisul depus la termenul de judecata din 15.03.2011, constatarea caracterului politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus, respectiv deportarea, strămutarea sa, cu domiciliu obligatoriu din localitatea A., in localitatea Lătesti, Raionul Fetești, în perioada 02.10._63, și plata unor despăgubiri morale de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.

În motivare, a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative Ia care a fost supus după eliberarea sa din închisoare si anume deportarea sa cu domiciliu obligatoriu in perioada 02.10._63 din localitatea natala A. in ..

A făcut referire la dispozițiile menționate în mod expres in decizia Curții Constituționale nr. 186/18.11.1999, conform cărora: „este necesara examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directa a dispozițiilor constituției atunci când nu exista reglementare legala, sau când a fost constatata neconstitutionalitatea reglementarii legale existente", aplicindu-se direct dispozițiile art.21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție. În caz contrar, fără nici o reținere se poate pretinde că sunt încalcate dispozițiile prevăzute de art.16 (1) din Constituția României, conform cărora „cetățenii sunt egali in fata legii si a autorităților publice, fara privilegii si fara discriminări".

Mai arată că, desi instanța de judecata are obligația de a aplica dispozițiile prevăzute de Constituția României privind drepturile si libertățile cetățenilor, aceasta - in prezent prin invocarea Deciziei C.C.1358/2010, in cuprinsul hotaririi atacate si prin respingerea acțiunii privind acordarea de despăgubiri morale, pe motiv ca nu mai exista temei de drept, incalcindu-se art.15 din Noul Cod Civil precum si cerințele art.4 (2) din Legea nr.303/2004 - « Judecătorii nu pot refuza sa judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclara sau incompleta. » Cu certitudine acest text de lege are un domeniu de aplicare general inclusiv in cazul unor norme cu caracter special care privesc Legea nr.221/2009, principiul instituit prin art.5 din Codul civil constituitnd o regula generala de la care nu se poate deroga. In caz contrar ne-am afla in situația in care acest principiu s-ar aplica doar restrictiv in anumite situații, aspect care contravine insa regulilor consacrate inclusiv prin art.21, art. 124 (1), (2), art. 126 (1) din Constituția României.

Pe de alta parte, in art.l (1) (2) lit.a.) din Legea nr.48/2002 privind sancționarea tuturor formelor de discriminare se retine: «in România, stat de drept, democratic si social, demnitatea omului, drepturile si libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme si sunt garantate de lege. Principiul egalității intre cetățeni, al excluderii privilegiilor si discriminării sunt garantate in special in exercitarea următoarelor drepturi: a.) dreptul la un tratament egal in fata instanțelor judecătorești si a oricărui alt organ jurisdictional»

Or, atâta timp cât prin alin.l din art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor, vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care România este parte, in nici un caz nu se poate accepta ideea potrivit căreia nu mai exista nici un temei de drept, iar acțiunea se impune sa fie respinsa. O asemenea abordare lezează in mod clar, cert si far a echivoc drepturile procesuale ale celor care au suferit din punct de vedere politic si creează convingerea ca . instituite inainte de anul 1989, se continua si in prezent, ., ., existind o discriminare incredibila intre cetățeni, in funcție de momentul in care aceștia au promovat acțiune in temeiul Legii nr.221/2009. Situația descrisa mai sus este confirmata prin mai multe hotariri judecătorești definitive si irevocabile obținute in temeiul Legii nr.221/2009, prin care au fost admise acțiunile de chemare in judecata intentate de reclamanții care au introdus acțiunile de chemare in judecata in cursul lunii iunie-decembrie 2009.

A precizat că, prin sentința pe care o recurează, nu au fost respectate cerințele art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, . a cauzei sale, de către o instanța independenta si imparțiala instituita de lege, care va hotari asupra incalcarii drepturilor si obligațiilor sale cu caracter civil.

A făcut ample apreciezi asupra Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului și al Protocolului nr. 12 adiționat la Convenție și a invocat jurisprudența CEDO.

A reiterat starea de fapt expusă în fața primei instanțe și a arătat că, așa cum reiese in mod incontestabil din cuprinsul art. 3 din O.U.G.214/1999 privind acordarea calității de luptător in rezistenta anticomunista, persoanelor condamnate pentru infracțiuni savirsite din motive politice, precum si persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, cu completările si modificările ulterioare, „prin masuri administrative abuzive, se inteleg orice masuri luate de organele fostei miliții sau securități, ori de alte organe, ca urmare a savirsirii unei fapte in scopurile menționate la art.2 alin.(l), in baza cărora s-a dispus :... c.) stabilirea de domiciliu obligatoriu ... „, însă, în mod surprinzător prima instanța nu s-a pronunțat cu privire la aceasta cerere a sa prin care a solicitat sa se constate caracterul politic al măsurii administrative ce i-a fost aplicată - respectiv deportarea cu domiciliu obligatoriu, deportare care s-a dispus in temeiul Deciziei M.A.I. nr.16.259/02.10.1961.

A menționat că prevederile art.52 (3) din Constituția României, sint in concordanta si cu reglementările prevăzute de art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, conform cărora este garantat dreptul la un proces echitabil și este interzisă discriminarea.

Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1096/1996 si nr.1481/2006 au recomandat ca, avind in vedere încălcarea drepturilor omului de catre regimul comunist, este necesar ca persoanele care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale ., sa fie reabilitate, sa primească despagubri, sa Ie fie restituite proprietățile confiscate, sau daca restituirea nu mai este posibila, sa poată primi despăgubiri. Rezoluțiile menționate prevăd in mod expres ca persoanele persecutate sa primească compensații pentru daunele morale suferite, aceste reparații acordate victimelor justiției totalitare, sa nu fie mai mici decit cele acordate condamnaților pe nedrept pentru infracțiuni de drept comun.

În drept, a invocat dispozițiile art. 299 si urmat., art.304 pct. 7, 8, 9, art.312 (2), art.274 Cod pr.civ, art.5, art.6, art.15 din Noul Cod civil, dispoz.Legii nr.221/2009, O.U.G.214/1999 cu modificările si completările ulterioare, art.16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art.2, art. 3, 6, 14,17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art.l din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europena a Drepturilor Omului, Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 5 din Convenția europeana a drepturilor omului, art. 8 din Declarația universala a drepturilor omului, Legea nr.30/1994, art.l, 4 din Legea nr.303/2004, Legea 290/2004, art.l (1), (2) lit.a.) din Legea nr.48/2002 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Pârâta DGFP A., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., ca reprezentant al Statului R., a depus la dosar întâmpinare, cu respectarea cerințelor art. 308 al. 2 C.p.c.

A solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.

În motivare, a arătat că prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 Curtea constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010.

Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - „Unicitatea reglementarii în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. în același sens, art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existentei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Or, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

A menționat că acțiunea reclamantului, așa cum este formulată în prezent, nu este dovedită, deoarece nu este depusă sentința de condamnare nr. 518/24.12.1955 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial Timișoara cu mențiunea «caracterului politic», obligație ce revine potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009 « Caracterul politic al condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menționat pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea.", în condițiile în care la dosarul cauzei există numai sentința de condamnare. Acest document trebuie prezentat în original sau în copie cu acea mențiune pe el.

Pentru cea de-a doua condamnare la care a fost supus reclamantul la 5 ani închisoare corecțională din data de 26.12.1956 mențiunea care se regăsește în Referatul cu nr. 14/_/10.09.1963 M.A.I., nu rezultă temeiul de drept pentru care acesta a fost condamnat.

A mai arătat că situația reclamantului care a fost condamnat la închisoare corecționala pentru trecerea frauduloasa a frontierei nu se circumscrie cazurilor în care Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri, condamnarea suferită de către acesta neputând fi considerată una politică.

Astfel, nu se poate considera că măsura privării de libertate a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Examinând recursul prin prisma celor arătate și în condițiile prevăzute de art. 304 raportat la art. 306 și art. 312 Cod procedură civilă prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 și la deciziile nr. 1354 și 1358/2010 ale Curții Constituționale, fără a intra în examinarea pe fond a susținerilor reclamantului, se rețin următoarele:

P. decizia nr.1354 din 20.10.2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.

Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, Curtea constată că, urmare a declararii neconstituționalității art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.

Cu privire la acest temei de drept, Curtea reține însă că cererea de acordare a daunelor morale, formulată în baza răspunderii civile delictuale, este prescrisă.

Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui decret.

Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzator prevăzut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odată cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și următoarele), precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctivă.

Art. 18 din Decretul 167/1958 obligă instanța judecatorească la a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acțiune este prescris.

În cazul condamnărilor cu caracter politic și al măsurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctivă comportă anumite aspecte specifice, legate de faptul că, până la căderea regimului comunist, în 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanță prin care să incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist și să solicite despăgubiri pentru acestea. Această imposibilitate insurmontabilă de a promova acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilată forței majore și acceptată drept cauză ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.

Odată cu prabușirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, această imposibilitate de a acționa in instanta a fost înlăturată, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă cel târziu la data anterior menționată, împlinindu-se în 22.12.1992.

Chiar dacă prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale și nici ca intreruptivă de prescripție, în sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.

Astfel, cât privește repunerea în termenul de prescripție, acesta poate fi facută printr-o prevedere legală expresă (astfel cum s-a întâmplat în cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat în mod expres că moștenitorii sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi) sau poate fi dispusă de catre instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul 167/1958.

Curtea constată că Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate în paragraful precedent, constituind excepția de la regula consfințită de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de strictă interpretare și aplicare.

Cât privește art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede că instanța judecatorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depașit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în termen.

Revenind la dispozițiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în speță S. R.) are efect intreruptiv de prescripție. Pentru a avea însăun astfel de efect, recunoașterea trebuie facută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum s-a întâmplat în speță.

Pe de altă parte, odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică sau prin măsura administrativă politică, aceste prevederi au incetat să mai producă orice fel de efecte juridice, chiar și pe cele vizând învocata repunere în termenul de prescripție.

În acord cu cele anterior menționate vizând scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – ținând cont și de măsurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecuțiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 și OUG 214/1999, Curtea apreciază că prejudiciul suferit de reclamant a fost deja reparat, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite nici pe fondul acestora.

Cererea de acordare a daunelor morale nu își poate găsi fundament nici în prevederile art. 504-506 C.p.p., câtă vreme în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de aceste articole.

Astfel, pentru acordarea despăgubirilor morale în baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv, iar in urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obtine despagubiri si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Curtea constată ca niciuna dintre cele trei situații anterior menționate nu se regăsește în speță.

P. decizia nr. 1354 din 20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr.62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.

P. decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr.24/ 2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5.01.2000 în cauza Beyeler contra Italiei).

Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs a constatat că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamant.

Nu poate subzista nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Așa cum s-a arătat în literatura juridică, dacă declararea neconstituționalității unei legi ar avea doar consecința teoretică a inaplicabilității ei și nu este sinonimă cu abrogarea, controlul de constituționalitate pe cale de excepție ar deveni un simplu și steril exercițiu teoretic.

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 146 lit. d din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele. P. urmare, începând cu data de 31 decembrie 2010, prevederile legii speciale, Legea nr. 221/2009, exclusiv cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit nu mai pot fi aplicate.

P. decizia în interesul Legii nr. 12/19.09.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 789/7.11.2001, s-a statuat în sensul că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziilor instanței de contencios constituțional.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea,în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Codul Civil, text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamant, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea consideră nefondat recursul reclamantului.

În privința speranței legitime, apreciem că sunt aplicabile statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din cuprinsul deciziei asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, în cadrul căreia instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.

În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru vreuna dintre părți sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și în consecință nici a art. 14 din Convenție, simpla posibilitate acordată de lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.

Curtea europeană a ajuns la concluzia că atunci când un interes patrimonial în discuție ar părea că aparține categoriei juridice de „creanță”, el nu poate fi considerat ca valoare patrimonială și implicit ca speranță legitimă decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern (spre exemplu dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale).

Referitor la caracterul previzibil, necesar și proporțional al ingerinței, trebuie reținut faptul că ingerința a avut loc prin declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale, adică printr-o procedură de control a constituționalității legilor, legal reglementată.

De asemenea, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin decizia nr. 1360/2010, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu este atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior- ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În privința dreptului la despăgubiri, Curtea Europeană a reținut că nu poate exista decât a obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri peroanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin hotărârea din 2 februarie 2010 în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).

Față de cele arătate mai sus, în baza dispozițiilor art. 312 al. 1 C.p.c., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. G. împotriva sentinței civile nr. 1428/13.06.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. G. împotriva sentinței civile nr. 1428/13.06.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar_, pentru L. 221/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15 noiembrie 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A.-M. N. M. G. C. P.

GREFIER,

C. J.

Red. M.G.- 19.12.2012;

Tehnored. C.J.- 19.12.2012; 2 ex.

Primă instanță: Tribunalul A.

Judecător: H. O.

← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2326/2012. Curtea de...		Reziliere contract. Decizia nr. 2332/2012. Curtea de Apel... →

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2319/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2319/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA