Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2326/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 2326/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-11-2012 în dosarul nr. 2326/2012

ROMÂNIA

C. DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 2326/R

Ședința publică din 15 noiembrie 2012

PREȘEDINTE:A.-M. N.

JUDECĂTOR: M. G.

JUDECĂTOR: C. P.

GREFIER: C. J.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de reclamanta Ș. N. C. împotriva sentinței civile nr. 1692/01.06.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2010.

La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.

M. Public est reprezentat de doamna procuror S. A. de la P. de pe lângă C. de Apel Timișoara.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.

C., văzând că s-a solicitat judecata în lipsă și că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.

Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

C.

Deliberând, constată următoarele:

P. sentința civilă nr. 1692/01.06.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Ș. N. C. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T..

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

P. cererea inregistrata la data de 21.03.2012 pe rolul Tribunalului Timis, reclamanta Ș. N. C. l-a chemat in judecata pe paratul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa constate caracterul politic al condamnării defunctilor Novak A., N. I. si H. I., să oblige paratul la plata sumei de_ cu titlu de despăgubiri morale, precum si la plata sumei de_ de euro cu titlu de despagubiri materiale pentru bunurile confiscate cu ocazia deportarii.

In fapt, reclamanta a aratat ca la data de 18.06.1951, bunicii materni Novak A. si Novak I., impreuna cu mama reclamantei, H. I. (nascuta N.) au fost obligati sa plece din casa lor, fiind deportați din localitatea Ghilad în localitatea Vădenii Noi din Câmpia Bărăganului, lasand in localitatea de domiciliu intreaga gospodărie, cu toate bunurile aferente.

Reclamanta a aratat ca deportarea a marcat intreaga existenta a antecesorilor, descriind in mod amanuntit conditiile in care a avut loc ridicarea celor deportati, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul stramutarii si lipsa unor conditii minime de trai si igienico-sanitare.

Totodata, reclamanta a analizat conditiile in care pot fi acordate daune materiale si morale, apreciind ca in speta sunt intrunite aceste premise, ca plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit si aratand ca deportarea a produs suferințe deosebite pe plan moral, social si profesional, lezand demnitatea si onoarea celor deportati.

In drept, reclamanta a invocat prevederile Legii 221/2009.

Paratul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului T. a depus intampinare, invocand prescriptia dreptului la actiune si inadmisibilitatea cererii de acordare a daunelor materiale si morale pentru antecesori si solicitand respingerea in tot a acțiunii.

In drept, intampinarea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 115 C.p.c.

In dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar o . inscrisuri, proba incuviintata si administrata in cauza.

Paratul nu a propus probe in apararea sa.

Avand in vedere deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale si decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, instanta a apreciat ca nu se mai impune complinirea probatoriului in dovedirea cererii de chemare in judecata, administrarea altor probe nefiind utila pentru solutionarea cauzei, potrivit art. 167 C.p.c.

Pentru analizarea cererii de chemare in judecata din perspectiva tuturor temeiurilor juridice invocate in sustinerea sa, tribunalul a apreciat ca se impune expunerea prealabila a evolutiei art. 5 alin 1 al Legii 221/2009, text normativ ce a constituit cauza promovarii tuturor cererilor de chemare in judecata intemeiate pe dispozitiile Legii 221/2009.

Astfel, pana la data de 01.07.2010, art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009 prevedea ca „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, aratand totodata ca la stabilirea cuantumului despagubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999.

La data de 01.07.2010 au intrat in vigoare modificarile aduse textului normativ anterior mentionat prin OUG 62/2010, astfel incat art. 5 al. 1 lit. “a” a prevazut, incepand cu aceasta data, plafonarea despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I si de pana la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeasi ordonanta de urgenta a introdus si o . criterii exemplificative care sa fie avute in vedere de catre instante la stabilirea cuantumului despagubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare, consecintele negative produse in plan fizic, psihic si social si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate in al. 1¹ al art. 5.

Totodata, inca de la aparitia sa, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede ca persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; litera „c” a aceluiasi articol arata ca aceleasi persoane au dreptul de a solicita in termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Aceste prevederi ale art. 5 al. 1 lit. b si c din Legea 221/2009 nu au suferit modificari de la aparitia legii si pana in prezent.

In privinta art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dadea dreptul persoanelor ce au suferit condamnari cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul arata ca aceste dispozitii au fost declarate neconstitutionale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale.

Conform art. 31 al. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiasi articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Tribunalul a constatat ca Parlamentul Romaniei nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstitutionale - cu dispozitiile Constitutiei, astfel incat aceste prevederi si-au incetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior mentionate ale Curtii Constitutionale, nemaiputand constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin masura administrativa cu caracter politic, astfel cum s-a statuat recent si prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea unui recurs in interesul legii. Modificarea operata prin art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozitiile declarate neconstitutionale, ci doar partea introductiva a art. 5 al. 1 din Legea 221/2009.

Pe de alta parte, in acord cu cele statuate de C. Constitutionala prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul a apreciat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999) precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.

Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

P. urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Atat art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci ca indemnizatia acordata de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natura distincta de sumele la care dadea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei persecutati politic de regimul comunist. Aceeasi concluzie se desprinde si din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".

Tribunalul a apreciat ca masurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, avand in vedere si aspectele anterior mentionate conform carora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.

Astfel fiind, Legea 221/2009 da in prezent dreptul doar la constatarea prin hotarare judecatoreasca a caracterului politic al condamnarilor pronuntate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevazute de legea penala decat cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul din scopurile prevazute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum si, in aceleasi conditii, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decat cele prevazute la art. 3 din Legea 221/2009, dupa cum reiese din art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege. In plus, acelasi act normativ si-a mentinut dispozitiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative – daca bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despagubiri prin echivalent in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum si repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotararea judecatoreasca de condamnare s-a dispus decaderea din drepturi sau degradarea militara.

Referitor la cererea de constatare a caracterului politic al condamnarii sau al masurii administrative, aceasta poate fi primita doar in cazul in care priveste alte fapte, respectiv alte masuri administrative decat cele considerate a avea de drept un caracter politic, dupa cum reiese din prevederile art. 1 al. 3 si 4 respectiv art. 4 al. 2 din Legea 221/2009. Aceste dispozitii legale sunt firesti, cata vreme reclamanta nici nu ar avea vreun interes sa solicite instantei a constata caracterul politic al unei condamnari ori masuri administrative cu privire la care insasi legea (respectiv art. 1 al. 2 si art. 3 din Legea 221/2009) prevede ca are un caracter politic. Astfel fiind, cata vreme faptele evocate de reclamanta se incadreaza intre cele enumerate la art. 1 al. 2 sau la art. 3 din Legea 221/2009, aceasta nu obtine vreun folos practic prin formularea capatului de cerere privind constatarea de catre instanta a caracterului politic al masurii, caracter prevazut de insasi Legea 221/2009.

Cat priveste acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative, din interpretarea articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despagubiri vizeaza doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din conditionarea acordarii despagubirilor de nerestituirea bunurilor – in natura sau prin echivalent – in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementeaza situatia imobilelor preluate abuziv. Instanta constata ca nici macar terenurile nu fac obiectul Legii 221/2009, cata vreme legiuitorul nu a conditionat acordarea despagubirilor de nerestituirea acestora in conditiile Legii 18/1991 sau ale Legii 1/2000, ci doar de nerestituirea bunurilor in conditiile Legii 10/2001 sau ale legii 247/2005; cu atat mai putin s-ar putea interpreta ca in temeiul art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 s-ar putea pretinde restituirea recoltelor neculese de pe terenuri sau a altor bunuri mobile.

Aceasta solutie rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii 221/2009 (http://www.cdep.ro/proiecte/ 2008/400/00/0/ em400.pdf).

Astfel, in Sectiunea a II –a- -Motivul emiterii actului normativ, descriind situatia actuala, legiuitorul arata ca „In ceea ce priveste repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotarari judecatoresti de condamnare pentru infractiuni de natura politica, prevazute de legislatia penala, savarsite ca manifestare a opozitiei fata de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de catre art. 2 al. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totusi, dificultatile legate de procesul de punere in aplicare a acestei legi au determinat ca, in multe cazuri, persoane in varsta care au facut obiectul persecutiilor regimului totalitar comunist sa nu obtina nici pana la aceasta ora vreo despagubire concreta.”

La subsectiunea 2, intitulata „Schimbari preconizate”, se mentioneaza: „prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, persoana in cauza, precum si sotul sau descendentii pana la gradul al II –lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de catre instanta de judecata a unor despagubiri banesti care sa acopere valoarea bunurilor confiscate”.

Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despagubiri pentru bunurile mobile confiscate si nici pentru alte imobile decat cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevazut vreo astfel de dispozitie in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.

Bineinteles, acordarea despagubirilor este conditionata de depunerea in termen a notificarilor potrivit Legii 10/2001, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arata ca acordarea de despagubiri pentru bunurile confiscate atrage incetarea de drept a procedurilor de solutionare a notificarilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005.

Avand in vedere aceste considerente, nu pot fi acordate despagubiri in conditiile Legii 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formeaza obiectul legilor in materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevazuta de legislatia funciara speciala, iar eventualele despagubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate in baza actiunii in despagubire intemeiata pe art. 998-999 Cod civil, in termenul legal de prescriptie. O astfel de cerere de despagubire pentru bunurile mobile intemeiata pe art 998-999 cod civil este insa prescrisa in prezent, pentru considerentele ce vor fi expuse cu prilejul analizarii cererii de acordare a daunelor morale intemeiata pe aceleasi articole din Codul civil.

Astfel, revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a constatat ca, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.

Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a reținut insa ca cererea de acordare a daunelor morale formulata in baza raspunderii civile delictuale este prescrisa.

Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.

Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.

Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.

Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.

In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.

Odata cu prabusirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.

Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.

Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.

Tribunalul a constatat ca Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.

Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.

Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speta.

Pe de alta parte, odata cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin masura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai produca orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizand invocata repunere in termenul de prescriptie.

Tribunalul a subliniat si faptul ca dispozitiile art. 998-999 C. civ. indrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu si rudele acesteia.

In acord cu cele anterior mentionate vizand scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – tinand cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecutiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul a apreciat ca prejudiciul suferit de aceste persoane a fost deja reparat, conditiile raspunderii civile delictuale nefiind intrunite nici pe fondul acestora.

Cererea de acordare a daunelor morale nu isi poate gasi fundament nici in prevederile art. 504-506 C.p.p., cata vreme in speta nu sunt intrunite conditiile prevazute de aceste articole.

Astfel, pentru acordarea despagubirilor morale in baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar in urma rejudecării cauzei sa se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obtine despagubiri si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Tribunalul a constatat ca niciuna dintre cele trei situatii anterior mentionate nu se regaseste in speta.

Cat priveste posibila fundamentare a cererii de acordare a despagubirilor morale pe dispozitiile art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11 si 13 din Conventie, tribunalul a apreciat ca faptele savarsite de catre regimul comunist nu dau nastere unui drept la reparatie in baza acestor articole, cata vreme privesc actiuni comise inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania.

Nu poate fi retinuta nici incalcarea art. 6 din Conventie cata vreme, astfel cum am aratat anterior, a existat posibilitatea promovarii unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate intemeiat pe dispozitiile art. 998-999 C. civ., insa depunerea cererii de chemare in judecata trebuia facuta in termenul de prescriptie.

Tot astfel, nu se poate considera ca respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie. Dupa cum am aratat anterior, instanta de contencios a drepturilor omului s-a pronuntat in repetate decizii de speta in sensul ca art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Pronuntarea unei hotarari de respingere a prezentei cereri de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Conventie. Violarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica un tratament diferentiat unor situatii egale fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproportie intre scopul urmarit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speta, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curtii Constitutionale si nedepunerea actiunii in raspunderea civila delictuala in termenul de prescriptie), neexistand o disproportie intre scopul urmarit si mijloacele folosite.

Avand in vedere aceste considerente de fapt si de drept, tribunalul a respins cererea de chemare in judecata.

F. de modalitatea de solutionare a cererii, tribunalul a apreciat ca cercetarea exceptiilor invocate de parat prin intampinare a devenit superflua, nemaimpunandu-se a fi facuta.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, pentru următoarele motive:

Legea nr.221 din 2009 are caracter de complinire, nu înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de despăgubiri morale, daca reparațiile obținute prin efectul DL 118/1990 si OUG 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Atât condamnările, cât si masurile administrative au avut un caracter politic, sunt masuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar si care au suferit prejudicii materiale si morale. A distinge între cele doua categorii, sub aspectul daunelor materiale si morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ si crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.

Atât condamnările, cât si masurile administrative au avut un caracter politic, sunt masuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar si care au suferit prejudicii materiale si morale. A distinge între cele doua categorii, sub aspectul daunelor materiale si morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ si crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.

Dislocarea din localitatea de domiciliu si mutarea forțată într-o alta localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trai în condiții materiale precare si de a munci forțat produce suferințe pe plan moral, social si profesional, astfel de masuri lezează demnitatea si onoarea, dar si libertatea individuala, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege si are drept consecințe un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale.

Întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum si de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fara a constitui un pret al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

Recurenta apreciază că sintagma "prejudiciul moral suferit prin condamnare", este folosita într-un sens larg, incluzând atât prejudiciul moral suferit ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare, cât si cel produs prin luarea unei masuri administrative cu caracter politic, ținând cont ca pe de o parte nu exista nicio rațiune pentru care sa fie excluse de la acordarea de despăgubiri pentru acest motiv persoanele persecutate din motive politice, în funcție de natura actului prin care s-a realizat, fara a se constata existenta unei discriminări, atât timp cât nu se poate nega existenta unui prejudiciu moral si în cazul luării unei masuri administrative cu caracter politic.

Fiind vorba de discriminare politica în ambele situații, nu exista vreo rațiune pentru care în cazul condamnării penale printr-o hotărâre sa se acorde daune morale, iar când s-a luat o măsura administrativa, din aceleași motive, sa nu se permită acordarea daunelor morale.

Astfel, recurenta arată ca am formulat acțiune in instanța prin care a solicitat obligarea paratului la plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale si materiale pentru prejudiciul moral si material suferit de antecesorii săi in urma măsurii administrative aplicate acestora constind in deportarea lor in B., acțiune formulata in temeiul disp. L 221/2009.

Mai arată ca prin sentința civila pronunțata de Tribunalul T. in prima instanța s-a admis doar in parte acțiunea principala formulata, aspect cu care nu este de acord, motiv pentru care a declarat apel si a solicitat admiterea acestuia, in sensul admiterii acțiunii principale, asa cum a fost ea formulata.

Considera ca NU trebuie făcuta nici o distincție, din punct de vedere al dreptului de a solicita acordarea de despăgubiri morale intre persoanele care au suferit condamnări politice prin sentințe penale, adică deținuții politici, si persoanele care au suferit măsura administrativa a deportării. Singura distincție care se poate face este cea referitoare la cuantumul acestor despăgubiri care se acorda de către instanțe. Astfel, dupa cum s-a văzut, in practica de pina acum a Curții de Apel Timișoara regăsim hotariri definitive- deci mai importante clin punct de vedere al aplicabilității lor decit sentința civila pronunțata de Tribunalul Ialomița, in prima instanța, hotarire care se depune de către parata in toate dosarele avind acest obiect- prin care se acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral atit celor care au suferit măsura administrativa a deportării cit si celor care au făcut inchisoare. Sigur ca s-au acordat sume mult mai mari pentru cea de-a doua categorie dar acest lucru nu inseamna ca prima categorie cea a deportaților nu are dreptul la aceste despăgubiri morale.

De altfel, daca instanța de fond ar fi studiat cu atenție legea, asa cum au facut-o magistrații Curții de Apel Timișoara, ar fi observat ca din interpretarea gramaticala a art. 5 alin.l din lege rezulta fara echivoc ca, atit persoanele care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic, cat si cele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic-cum este cazul antecesorilor săi- pot beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare determinata si de faptul ca cele doua masuri prevăzute la art.5 lit.a, respectiv art 5 lit. b, fiind cuprinse . se refera la ambele categorii de persoane. De altfel aceasta interpretare este impusa si de metoda de interpretare logico-sistematica a art. 5 precum si a celorlalte articole in raport cu titlul legii, care asimilează masurile administrative-respectiv cazul subsemnatului, si al antecesorilor mei, reclamant- cu condamnările cu caracter politic, asimilare ce are drept consecința identitatea de tratament in acordarea formelor de despăgubire.

Pe de alta parte metoda de interpretare teleologica ne duce la ideea pe care a urmarit-o si Legiuitorul, aceea de a se acorda prin aceasta lege despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor celor care in regimul totalitar 06.03._89 au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor masuri cu caracter politic, finalitate care de altfel a fost avuta in vedere si prin DL 118/1990, prin care s-au acordat masuri reparatorii ambelor categorii de persoane.

Așadar consideră ca din conținutul întregii legi se desprinde ideea, ca Legiuitorul a recunoscut in mod evident, ca măsura administrativa a deportării face parte din atrocitățile din timpul regimului totalitar, ea fiind considerata chiar prin Convenția de la Geneva din 1949 ca fiind o forma de genocid. In acest sens Legiuitorul a așezat pe același palier măsura deportării cu condamnările politice prin sentințe penale, motiv pentru care intreaga legislație incidența in materie tratează aceasta problema in mod unitar si uniform, acordindu-se același tip de despăgubiri celor care s-au aflat in ambele situații, adică deportați si deținuți politici.

In acest context aprecierea instanței de fond ca ar trebui făcuta o distincție intre cele doua categorii nu are temei legal. Singura distincție care . face consta in cuantumul sumelor care trebuie acordate cu titlu de daune morale, cuantum care sigur ca este mai mare in cazul deținuților politici decit in cazul deportaților in B.. Așadar consideram ca insasi dispozițiile L 221/2009 conferă in mod indubitabil o baza legala unei obligații ce revine Statului pentru compensarea suferințelor produse prin masurile abuzive dispuse in perioada comunismului. Conform prevederilor acestei legi se specifica in mod clar ca persoanele care beneficiază de prezenta lege, deci si subsemnații reclamanți, antecesorii noștri incadrindu-se in prevederile art. 3 lit.e din lege, au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Deci in cazul acestor spete nu vorbim despre condițiile răspunderii civile delictuale si obligativitatea dovedirii lor, ci vorbim despre o obligația a Statului, reprezentat in aceste procese prin parat, obligație născuta din lege. Faptul ca nu trebuie făcuta nici o distincție intre cele doua categorii de condamnați politic s-a văzut si din disp. Ordonanței de Urgenta care a modificat disp. L221/2009, ordonanța din care s-a dedus cu certitudine ca intenția Legiuitorului era de a acorda daune morale ambelor categorii, chiar daca la data redactării acestor motive de apel C. Constituționala a admis excepția de neconstitutionalitate in ceea ce privește plafonarea sumelor stabilite prin ordonanța. Importanta pentru motivul acestui apel este intenția clara a Guvernului de a acorda despăgubiri morale atit foștilor deținuți politici cit si celor care au suferit măsura administrativa a deportării in B., respectiv cazul antecesorilor subsemnaților reclamanți.

În ceea ce privește daunele materiale, precizează că este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este si in situația de fată.

Astfel, daca în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens. Cu alte cuvinte, art.5 aliniat 1 litera b din legea nr.221/2009 trebuie interpretat în sesnul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau masuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite Ia acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza legii nr.10/2001 si legii nr.247/2005.

în ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, vă solicităm a analiza această decizie din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. în consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. C. Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Ori, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate 11 diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia: "Exercitarea trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).

C. Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" ( cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33).

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. în acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite".

Mai mult, chiar C. Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

P. urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive Ia data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

C. Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).

Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influențează altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 și cauza Piscane c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).

In ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.

In același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de iimprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Nu în ultimul rând, vă rugăm să observați că, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)

Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).

în cauza Broniowski împotriva Poloniei, s-a reținut că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la despăgubire. C. a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție. în aceste condiții, chiar dacă se a admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai mult, într-o hotărâre de dată recentă (10.02.2010), pronunțată în cauza K. și louri Kiladze contra Georgiei, C. de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". C. de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997" o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

P. urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, veți aprecia că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenim deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia din 3 decembrie 2010 si decizia din 14 ianuarie 2011, decizia nr. 408/21 ianuarie 2011, pronunțate de instanță supremă; a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. și alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31, 32).

Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza B. contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007) și D. contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).

Astfel, în Cauza B. c. României (nr. 1),, în alte spețe similare, instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor, care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950-1961, apreciem că reclamanții au o „speranță legitimă" de a obține recunoașterea creanței lor, constatând în încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, combinat cu art. 14 din Convenție.

De asemenea, în Cauza D. c. României, C. a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a impozitării sumei primite de petent, în temeiul Legii nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salaríale personalului civil din aceste instituții, cu ocazia trecerii sale în rezervă și a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a faptului că alți militari care au fost trecuți în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil. Nici faptul că înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat acest text în două decizii, în sensul că ajutorul ar li impozabil, nu înlătură caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea, având în vedere faptul că această interpretare este, în mod evident, contrară prevederilor exprese și explicite ale legii și este contrară atât propriei jurisprudente a înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și jurisprudenței celorlalte instanțe interne.

În virtutea considerațiilor expuse, reclamanta se află în situația de a fi promovat acțiunea în iulie 2010, anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Această apreciere este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum), legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar daca aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate (a se vedea dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii) și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

în acest sens, conform art. 147 alin. 4 din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecință, arată că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.

Nu în ultimul rând, precizăm că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.

O astfel de atitudine a fost condamnată de C. Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului, într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).

În consecință, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de Ia Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fund obligatorii pentru instanțele de judecată.

In consecință, în virtutea considerațiilor expuse, arată că reclamanta este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, în nume propriu și ca descendenți ai persoanelor împotriva cărora a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin decizia MAI nr. 200/1951, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile art. 3 lit. a din Legea nr. 221/2009.

În privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

In speță, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, solicită a se avea în vedere că, prin măsura administrativă luată împotriva reclamanților și a părintelui acestora prin Decizia 200/1951, prezumată de drept ca având caracter politic, reclamantelor le-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale -onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.Fără îndoială că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanelor în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-le afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.Toate aceste criterii vor fi avute de instanță la stabilirea cuantumului despăgubirii. Totodată, se va avea în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirii de faptul că reclamanta și nici părinții săi nu au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

In drept, a invocat art.304 punctele 6, 7, ,8, 9, 10 C., Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art.l din Protocolul nr.l.

P. întâmpinare, pârâtul intimat a solicitat respingerea recursului, pentru următoarele motive:

1) Referitor la cererea privind acordarea despăgubirilor morale, arată că in prezent acțiunea reclamantei este lipsita de temei legal, având in vedere faptul ca prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, C. Constituționala a admis excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza in tai din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamantelor se impune a fi respinsa ca neintemeiata in drept.

Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile si ordonanțele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.

In aceste condiții, incepand cu data de 15.11.2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009, in forma modificata de O.U.G. nr. 62/30.06.2010, publicata in M.Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, au fost suspendate de drept, iar incepand cu data de 31 decembrie 2010 si-au incetat efectele juridice, intrucat legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

Mai mult, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, publicata in M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J. București a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., dispunând următoarele:

„Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial."

2) Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale in cuantum de 30.000 euro pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al masurilor administrative suferite, susține ca si acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, intrucat din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, in natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Aceasta soluție rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009 (www.cdep.ro/proiecte/2008/400/00/0/ em400.pdf).

Astfel, din Secțiunea a ll-a "Motivul emiterii actului normativ", descriind situația actuala, legiuitorul arata ca, citam: "In ceea ce privește repararea prejudiciului matarial, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, prevede restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politivca, prevăzute de legislația penala, săvârșite ca manifestare a opoziției fata de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totuși, dificultățile legalte de procesul de aplicare a acestei legi au determinat ca, in multe cazuri, persoane in vârsta care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist sa nu obtina nici pana la aceasta ora vreo despăgubire concreta."

La subsectiunea 2, intitulata "Schimbări preconizate" se menționează: "prin derogare de la prevederile Legii nr. 20/2001, cu modificările si completările ulterioare, persoan in cauza, precum si soțul sau descendenții pana la gradul al ll-lea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecata a unor despăgubiri bănești care sa acopere valoarea bunurilor confiscate."

Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului agricol, pentru animale, inventar agricol sau recoltele neculese si nici măcar pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.

Având in vedere aceste considerente nu pot fi acordate despăgubiri in condițiile

Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzuta de legislația funciara speciala, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru animale, inventar agricol si recoltele neculese puteau fi solicitate in baza acțiunii in despăgubire intemeiata pe art. 998-999 C.civil, in termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire intemeiata pe art. 998-999 C.civil fiind insa prescrisa in prezent.

Pe de alta parte, susținem ca aceste pretenții materiale sunt nedovedite in condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele cuprinse in C.pr.civila, respectiv nu s-a făcut dovada faptului ca ar fi fost confiscate bunuri ale familiei reclamantului de natura inventarului agricol si animal sau recolta neculeasa a anului 1951 ca efect al măsurii administrative de dislocare si stabilire a domiciliului obligatoriu in B.:

"ART. 5 (...)

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare".

Nu in cele din urma, contestă cuantumul despăgubirilor materiale solicitate in suma de 30.000 euro, acesta fiind total nedovedit si supraestimat raportat la bunurile mobile pretins confiscate, respectiv inventarul agricol si animal sau recolta neculeasa a anului 1951.

3) Referitor la invocarea de către recurent a prevederilor art. 998-999 C.civil in susținerea acțiunii in despăgubire, apreciem ca o acțiune intemeiata pe aceste prevederi legale este in mod vădit prescrisa, intrucat acțiunile in despăgubire intemeiate pe dreptul comun (art. 998-999 C.civil) sunt SUPUSE PRESCRIPȚIEI, in conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1, art. 3 si art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva, acestea având un obiect patrimonial, respectiv repararea de către stat a pagubei suferite prin acordarea de despăgubiri bănești:

"ART. 1 Dreptul la acțiune, avind un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege."

"ART. 3 Termenul prescripției este de 3 ani, (...)".

"ART. 8 Prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, incepe sa curgă de la data cind păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atit paguba cit si pe cel care răspunde de ea."

Întrucât cauza juridica a acțiunii este reprezentata de măsura administrativa de dislocare si stabilire a domiciliului obligatoriu in B. pentru familia reclamantei in perioada anilor 1951-1956, rezulta in mod evident, prin interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 si art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, ca dreptul reclamantului de a mai formula acțiunea in despăgubiri s-a prescris, acțiunea in repararea pagubei fiind formulata si depusa la Tribunalul T. abia in data de 01.04.2010, cu mult tardiv fata de termenul general de prescripție de 3 ani pentru acțiunile având un obiect patrimonial, prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Mai mult, reclamanta nici nu a formulat o cerere de repunere in termen odată cu formularea acțiunii, in condițiile prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, in cazul in care ar fi existat vreo cauza care a justificat depășirea termenului de prescripție.

In mod similar, si in cazul in care instanța de judecata ar retine ca in cauza este vorba despre o răspundere administrativa patrimoniala in sarcina emitentului actului administrativ Decizia nr. 200/18.06.1951 având ca obiect strămutarea familiei reclamantei, cauzator de prejudicii pentru reclamanta, act administrativ emis de M. Afacerilor Interne București (actual M. Administrației si Internelor București), acțiunea este prescrisa conform art. 19 alin. 1 si alin. 2 din Legea nr.

554/2004:

"ART. 19 Termenul de prescripție pentru despăgubiri

1)Cand persoana vătămata a cerut anularea actului administrativ, tara a cere in același timp si despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei.

2)Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, in termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

In concluzie, pentru aceste motive, solicită respingerea ca neîntemeiat a recursului formulat în cauză.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., C. consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamant, acesta a adus critici Sentinței civile nr.1692 din 1.06.2012 pronunțată de Tribunalul T. din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daune morale și materiale în temeiul art.5 din Legea nr.221/2009, susținându-se că nu trebuie făcută distincție în acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral între persoanele condamnate politic și cele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, că trebuie distins între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, că aplicarea Deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale acțiunii ce face obiectul prezentului dosar ar încălca prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Protocoalelor sale adiționale.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, C. constată că este neîntemeiat întrucât prima instanță nu a făcut nicio distincție între persoanele care au suferit o condamnare cu caracter politic și cele care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic din perspectiva dreptului de a fi despăgubite pentru daunele morale.

Referitor la al doilea motiv de recurs, C. reține că nici acesta nu este întemeiat, nefiind aduse critici concrete modului de soluționare de către tribunal a petitului privind despăgubirile pentru daunele materiale. Dispozițiile art. 5 al. 1 lit.b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative(cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005). Reclamanta trebuie deci să probeze în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. Român ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele, precum și să dovedească contravaloarea acestor bunuri deoarece textul de lege prevede acordarea echivalentului bunurilor dovedite ca fiind confiscate. Confiscarea presupune trecere fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial. Mai mult, textul art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru degradarea adusă construcțiilor și pentru lipsa de folosință a imobilelor pe perioada cuprinsă între confiscare și restituire. Înscrisurile depuse la prima instanță nu fac dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prev. de art.5 lit.b din legea nr.221/2009 menționate mai sus, având în vedere faptul că se referă doar la o parte din bunurile arătate în cerere, faptul că în cuprinsul procesul verbal depus la filele 22-24 din dosar bunurile sunt evaluate, la sfârșit fiind trecută mențiunea conform căreia vânzătorul N. A. ar fi primit suma de 38.600 lei, iar procesul verbal depus la fila 20 din dosar privește predarea-primirea unor bunuri între delegatul miliției și un referent, fiind reluate bunuri din primul proces verbal arătat (pentru care s-a menționat primirea unei sume de bani), fără însă a cuprinde precizări privind modalitatea de dobândire a bunurilor menționate. Reclamanta nu a propus la cele două termene de judecată în fața primei instanțe mijloace de probă concrete prin care să dovedească aspectele menționate mai sus prin coroborare cu înscrisurile depuse la dosar, inclusiv contravaloarea bunurilor pretins confiscate. Așadar, C. reține că în prezentul litigiu nu a fost dovedită îndeplinirea cerințelor obligatorii ale art.5 lit.b din legea nr.221/2009 în privința bunurilor menționate de reclamantă în acțiunea introductivă.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, C. reține că faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către România.

De asemenea se constată că prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În considerentele Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se motivează pe larg faptul că efectele celor două decizii ale Curții Constituționale în modalitatea mai sus menționată nu aduc atingere drepturilor protejate de art.6 din CEDO, de art.1 Protocolul 1, și nici principiilor nediscriminării (art.14 CEDO) și neretroactivității întrucât „nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.

Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de la Strasbourg a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Pentru aceste motive, C. va respinge recursul formulat de recurenta reclamantă Ș. N.-C. împotriva Sentinței civile nr.1692 din 1.06.2012 pronunțată de Tribunalul T. conform art.312 alin.1 C.pr.civ.

Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, C. nu va acorda astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă Ș. N.-C. în contradictoriu cu intimatul pârât S. Român prin M. Finanțelor P. prin DGFP T. împotriva Sentinței civile nr.1692 din 1.06.2012 pronunțată de Tribunalul T..

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 15.11.2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A.-M. N. M. G. C. P.

GREFIER,

C. J.

Red. A.M.N.- 28.11.2012

Tehnored. C.J.- 29.11.2012; 2 ex.

Primă instanță: Tribunalul T.

Judecător: M. R.

← Cereri. Decizia nr. 2282/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2319/2012. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Evacuare. Decizia nr. 2213/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 2215/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Legea 10/2001. Decizia nr. 2298/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Cereri. Decizia nr. 2282/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2319/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Reziliere contract. Decizia nr. 2332/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Legea 10/2001. Decizia nr. 2323/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2311/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA