Decizia civilă nr. 154/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr.154/A/2013
Ședința publică din data de 27 noiembrie 2013 Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: R. -I. B., judecător JUDECĂTOR: G. -C. F., președinte secție
GREFIER: N. G.
Pe rol fiind pronunțarea deciziei asupra apelurilor declarate de reclamanta O. V.
N.
și de pârâtul M. F.
împotriva sentinței civile nr. 3202/2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, având ca obiect exercitarea autorității părintești.
Dezbaterea apelurilor a avut loc în ședința publică din data de 13 noiembrie 2013. Concluziile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
La solicitarea reprezentantului reclamantei-apelante, pentru a depune la dosar concluzii scrise, s-a amânat inițial pronunțarea deciziei la data de_ iar, ulterior pronunțarea deciziei a fost amânată pentru data de_ .
T R I B U N A L U L
Deliberând constată:
Prin sentința civilă nr.3202, pronunțată la data de 15 aprilie 2013 de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, instanța Respinge ca fiind nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanta O. V. N., cu domiciliul în N., str. T., nr. 14, jud.
B. -N., în contradictoriu cu pârâtul M. F., cu domiciliul în B., str. C., nr. 11, jud. B. -N. ; fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, prin cererea înregistrată la data de_, petenta O. V. N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.
F., să se dispună modificarea măsurilor dispuse prin sentința civilă nr. 872/2001, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, în ceea ce privește minorul rezultat din căsătorie în sensul stabilirii ca numai reclamanta să exercite autoritatea părintească asupra minorului M. Darian, născut la data de 4 februarie 2011; să se stabilească un program de vizitare a minorului la domiciliul reclamantei, după cum urmează: în zilele de sâmbăta și duminica, de la orele 15,00 la orele 09,00, a ultimei săptămâni din fiecare lună a anului; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că reclamanta a fost căsătorită cu pârâtul, iar căsătoria lor a fost desfăcută prin divorț la data de 10 octombrie 2011. Deși divorțul s-a pronunțat la data de 10 octombrie 2011, acțiunea a fost înregistrată în data de 2 august 2011. Prin sentința de divorț, s-a stabilit ca autoritatea părintească să se exercite de ambii părinți, iar pentru pârât s-a stabilit un program de vizitare a minorului constând dintr-un sfârșit de săptămână pe lună, o săptămână în vacanța de iarnă și o săptămână în vacanța de vară, cu deplasarea minorului la domiciliul tatălui.
Când instanța a stabilit aceste măsuri, s-a avut în vedere interesul superior al copilului deși, după cum se observă din conținutul sentinței și cu acea ocazie părțile au solicitat ca autoritatea părintească să se exercite numai de mama minorului. Prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat modificarea acestor masuri motivată fiind de comportamentul pârâtului care nu a demonstrat nicio clipă că este interesat de confortul psihic al copilului său.
Astfel, de la data pronunțării acțiunii de divorț, pârâtul nu a venit să-și vadă copilul deși avea doar câteva luni, reclamanta fiind cea care l-a dus de câteva ori la domiciliul pârâtului dar nu neapărat la cererea acestuia. Din luna octombrie 2011, pârâtul a fost
reținut pentru infracțiunea de trafic de droguri de risc, deținere de droguri de risc pentru consum propriu etc și a fost pus în libertate la începutul lunii februarie. Dincolo de infracțiunile pentru care a fost cercetat și în prezent judecat și condamnat pârâtul, care sunt infracțiuni de un deosebit pericol social, reclamanta arată că, de la punerea sa în libertate, acesta a înțeles să vină să-și vadă copilul la cca. 3 săptămâni o dată și încă o dată cu ocazia sărbătorilor de Paști.
Mai subliniază faptul că, la data când s-a sărbătorit "Maialul" în orașul N., reclamanta l-a invitat pe pârât și pe părinții acestuia să-și vadă copilul și respectiv nepotul dar aceștia au refuzat. Ulterior, a aflat că s-a pus în executare sentința de divorț în partea privitoare la programul de vizitare. Față de împrejurarea că nici aceasta și nici părinții ei nu l-au împiedicat pe pârât să-și vadă copilul, reclamanta consideră absolut nejustificat acest demers.
În situația creată de noile aspecte ale vieții pârâtului și având în vedere interesul superior al minorului, aceasta a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către ea iar vizitarea copilului să se facă numai la domiciliul său. Deși până la o condamnare definitivă, pârâtul beneficiază de prezumția de nevinovăție, apreciază că, dată fiind gravitatea faptelor pentru care a fost judecat și condamnat, interesul superior al copilului presupune ca relațiile sale cu tatăl său să se desfășoare sub stricta supraveghere a reclamantei și, bineînțeles, la domiciliul său. Un alt argument care poate fi invocat în sprijinul cererii sale este faptul că minorul este prea mic pentru a fi desprins de mama sa chiar și pentru puțin timp și de asemenea împrejurarea că vizitele tatălui său, fiind foarte rare, acesta aproape ca nu-l cunoaște fizic.
Reclamanta consideră că dreptul pârâtului de a avea legături personale cu minorul nu este nici într-un fel prejudiciat dacă el se va exercita în condițiile solicitate de aceasta, iar în ce privește autoritatea părintească, exercitarea acesteia numai de către reclamantă ar fi o măsură firească având în vedere că pârâtul va trebui în primul rând să se preocupe să ia măsuri corecte în ce privește propria sa existență și apoi să poată avea responsabilități ce incumbă din exercitarea autorității părintești pentru fiul său. Și cum aceste masuri nu au caracter definitiv, pârâtul va putea solicita modificarea lor în momentul în care interesul superior al copilului va fi altul raportat la conduita morală și infracțională a tatălui său.
În drept s-au invocat prevederile art. 398 și 403 Cod civil. În probațiune s-au anexat înscrisuri (filele 5-10 dosar).
Acțiunea civilă este legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 12 lei și timbrul judiciar în cuantum de 0,6 lei.
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea acțiunii civile ca neîntemeiată și nelegală; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, în fapt, căsătoria dintre părți a fost desfăcută, prin divorț prin acord, la data de_ . La acea dată, de comun acord, cei doi au stabilit programul de vizită al minorului, iar instanța, pe bună dreptate, a stabilit că autoritatea părintească cu privire la minor să se exercite de către ambii părinți.
Susținerile reclamantei că se justifică ca autoritatea părintească să se exercite numai de către aceasta sunt neîntemeiate și nefondate. Astfel, problemele de natură penală ale pârâtului au existat anterior datei pronunțării divorțului, astfel că dacă la acea dată nu s-a justificat ca tatăl să fie decăzut din drepturi, nu înțelege de ce la această dată s-ar justifica. Mai mult, susținerile reclamantei că nu s-a interesat de minor sunt nejustificate și jignitoare, din moment ce aceasta refuză să respecte programul de vizită stabilit prin hotărâre judecătorească, pârâtul fiind pus în situația de a apela la un executor judecătoresc pentru a putea avea relații cu fiul său.
În drept s-au invocat prevederile art.115 Cod procedură civilă.
În probațiune s-a solicitat admiterea interogatoriului reclamantei și a probei testimoniale.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probelor administrate și a temeiurilor juridice aplicabile, instanța de fond reține următoarele :
Prin sentința civilă nr. 8732/2011, pronunțată de către Judecătoria Bistrița în dosar nr._, a fost desfăcută căsătoria dintre cele două părți litigante, autoritatea părintească cu privire la minorul M. Darian, născut la data de_, fiind stabilită în favoarea ambilor părinți.
Prin intrarea în vigoare a noului Cod civil, la data de_, atât instituția juridică a încredințării minorului, cât și instituția reîncredințării au căzut în desuetudine, fiind înlocuite de o instituție principală, respectiv autoritatea părintească și una subsidiară acesteia, respectiv stabilirea locuinței minorului. Totuși, deși aceste instituții au suferit modificări consistente, multe elemente au rămas comune, chiar identice sub aspectul condițiilor ce se impun a fi întrunite.
Astfel, art. 397 cod civil prevede că "după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel";, autoritatea părintească fiind definită, prin art. 483 din același cod, ca fiind "ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți";.
Deci, regula instituită de către legiuitor, este cea a exercitării în comun a autorității părintești. Totodată, din interpretarea dispozițiilor art. 403 Cod civil rezidă fără echivoc faptul că, la fel ca și în cazul fostei instituții juridice a încredințării minorului, soluția asupra modului de exercitare a autorității părintești nu intră sub puterea lucrului judecat, textul precitat stipulând că "în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți …";, unde sintagma "drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori"; este însăși definiția autorității părintești din art. 483 Cod civil.
De la regula exercitării comune a autorității părintești, legiuitorul a prevăzut prin art. 398 al. 1 și o excepție, stabilind textual că "dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți";. Ceea ce se remarcă în privința acestor dispoziții legale este faptul că în niciunul dintre textele Codului civil nu au fost definite exhaustiv ori exemplificativ motivele întemeiate. În atare situație, este neechivocă concluzia că acestea sunt lăsate la suverana apreciere a instanței de judecată care, prin prisma rolului pe care îl are, este obligată să interpreteze textele legale în raport de probe și să pronunțe o hotărâre prin care să evite nașterea unor procese ulterioare între părți, ori a unor abuzuri de drepturi, înlăturând motivat toată probațiunea care nu poate fi luată în considerarea soluției agreate și consacrate juridic într-un litigiu.
R. nea unei atare soluții se regăsește în normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, o atitudine contrară constituind o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta este interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.
Pentru a răspunde acestor exigențe, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Practica instanței supreme este orientată în sensul că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.
Instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze sepârât fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.
Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază
ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv, decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, § 59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, § 30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Cu prioritate, instanța de fond trebuie să aibă în vedere starea conflictuală între cele două părți litigante, vehemența și modul insistent în care reclamanta insistă în exercitarea exclusivă a autorității părintești, precum și existența posibilităților faptice ca ambii părinți să se implice în mod efectiv în creșterea și educarea minorului. O stare conflictuală între părinți nu este un argument suficient în virtutea căruia autoritatea părintească comună nu poate fi instituită, deoarece aceasta aduce atingere principiului interesului superior al minorului, fiind evident aspectul că, atâta timp cât părțile nu se încadrează în prevederile art. 400 al. 1 Cod civil în sensul de a se înțelege cu privire la această autoritate părintească, nașterea unor abuzuri de drept din cauza unor sentimente personale este evidentă, aspect care conduce la influențarea negativă a dezvoltării psihice a minorului.
Practic, instituția juridică a autorității părintești comune a avut ca scop urmărit de către legiuitorul român de a "educa"; părinții să acționeze exclusiv în interesul copiilor minori, trecând peste resentimentele personale născute în urma încetării raporturilor de căsătorie.
Mai este doar de analizat în ce fel și dacă instituirea autorității părintești exclusiv în favoarea reclamantei eludează în vreun fel drepturile materiale ale pârâtului. Concluzia se desprinde din art. 401 al. 1 Cod civil în conformitate cu care părintele care nu locuiește cu minorul are dreptul de a avea legături personale cu acesta. În acest sens instanța reține relevanța art. 483 (1) Cod civil care dispune: "Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. (2)Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori."; Din aceste dispoziții legale rezultă că autoritatea părintească nu este doar un drept al părintelui ci și un drept al copilul, drept având ca obligații corelative îndatoririle părintești, astfel încât instanța apreciază că exercitarea autorității părintească doar de unul dintre părinți, nu este în concordanță cu interesul superior al minorului, acesta fiind lipsit de ocrotirea părintească a unui părinte, fără a exista motive temeinice.
De asemenea, din concluziile anchetei psihosociale întocmită în cauză s-a desprins propunerea ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun. În același sens, sub aspectul acestui capăt de cerere, declarațiile testimoniale ale celor două martore audiate în cauză la cererea reclamantei nu sunt relevante, aceasta întrucât prin acestea s-a tins a se dovedi că pârâtul nu își exercită programul de vizitare al minorului astfel cum acesta a fost stabilit în favoarea sa. Ori, legăturile personale ale tatălui cu minorul sunt un drept nu o obligație, lăsate de către legiuitor la exclusiva alegere a beneficiarului dreptului.
Nici argumentele privind starea de fapt personală a pârâtului sub aspectul laturii penale nu poate constitui motiv de admitere a acestui capăt de cerere sub mai multe aspecte. Aceasta deoarece, pe de o parte, atâta timp cât instanța penală nu a dispus decăderea din drepturile părintești a pârâtului în conformitate cu dispozițiile art. 64 al. 1 lit. d din Codul penal pentru săvârșirea unei infracțiuni, nu o poate face instanța civilă care este ținută de dispozițiile date sub latură penală, ori admiterea capătului de cerere privitor la exercitarea autorității părintești unice cu reținerea acestei motivări ar echivala cu o decădere a pârâtului din aceste drepturi. Pe de altă parte, o soluție de admitere a acestui
capăt de cerere în condițiile speței pendinte ar conduce la dubla sancționare a pârâtului pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, aspect nepermis într-un stat de drept.
Se poate conchide, așadar, că în cauză nu a rezultat existența unor motive temeinice pentru ca autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv de către unul dintre părinți, astfel încât, instanța va respinge cererea reclamantei formulată în acest sens ca fiind nefondată.
Cu privire la petitul referitor la stabilirea programului de vizitare minor, art. 16 al. 1 din Legea nr. 272/2004 stipulează că "copilul care a fost sepârât de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului";. De asemenea, aceleași drepturi sunt consacrate și prin prevederile art. 398 al. 2 și art. 401 din Codul civil, părintele cu care copilul nu locuiește în mod statornic având dreptul de a avea legături personale cu minorul.
Nu trebuie omis din vedere că legăturile dintre tatăl biologic și minor se impun a fi încurajate și perpetuate. Altfel, drepturile părintelui cu care copilul nu locuiește în mod statornic și care nu a fost decăzut din drepturile părintești ar fi grav încălcate, putând produce majore repercusiuni pentru părțile implicate și care nu depun toate eforturile pentru asigurarea exercitării acestora.
Restrângerea unui atare drept, garantat atât de prevederile legislației interne, cât și de art. 8 din CEDO, poate avea loc exclusiv atunci când există motive de protecție a minorului, motive care, în speță, nu pot fi invocate. Tatăl natural, în speță reclamantul, nu poate fi "sancționat"; nici de către instanță și nici chiar de părțile implicate prin îngrădirea dreptului său de a beneficia de timp cu propriul său copil și de a încerca să consolideze relația cu minorul.
Trebuie reținute în cauză, de asemenea, și concluziile reiterate în fiecare cauză de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când a soluționat cauze având ca temei art. 8 din Convenție, instanța statuând că ingerința statului în dreptul la viața de familie a minorului este justificată atunci când urmărește un scop legitim, respectiv protecția sănătății și dezvoltării copilului. Ori, o atare situație nu a fost probată de către reclamantă, în cauză neexistând niciun argument pentru care instanța să acorde pârâtului dreptul de vizită al minorului exclusiv la domiciliul și în prezența reclamantei, aceasta cu atât mai mult cu cât ancheta psihosocială întocmită a relevat aspectul că pârâtul are la locuința părinților săi condiții foarte bune de găzduire a minorului.
Așa fiind, în considerarea aspectelor anterior expus, dar și a temeiurilor juridice aplicabile anterior anunțate, instanța va respinge și capătul de cerere privitor la modificarea programului de vizitare al minorului M. Darian, născut la data de_, stabilit prin Sentința civilă nr. 8732/2011, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul civil nr._ .
Văzând prevederile art. 274 Cod procedură civilă, instanța va respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, pârâtul nefiind căzut în pretenții. Raportat la cererea acestuia din urmă de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța, în temeiul acelorași prevederi legale, dar și în respectul principiului disponibilității care guvernează procesul civil, o va respinge, acestea nefiind solicitate.
Prin sentința civilă nr.441/27 mai 2013, pronunțată în același dosar a fost respinsă cererea de completare a sentinței inițiale, cerere prin care s-a solicitat de către pârât să fie completat dispozitivul în sensul de a fi obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, reținându-se în motivarea sentinței că, prin sentința civilă inițială, nr.3202/2013, instanța a soluționat și cererile privind cheltuielile de judecată, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele completării dispozitivului, partea nemulțumită, putând să-și expună nemulțumirea doar pe cale a exercitării căilor de atac prevăzute de lege.
Împotriva sentinței sentința civilă nr.3202/2013 a declarat apel reclamanta O. V.
iar pârâtul M. F. , a declarat .
Calea de atac declarată de pârât a fost calificată și înregistrată apel, având în vedere că obiectul principal al cererii îl constituie modul exercitare a autorității părintești
și stabilirea programului de vizitare al minorului rezultat din căsătoria părților, în prezent divorțate.
Prin apelul declarat de pârâta O. V. N. aceasta a solicitat schimbarea sentinței în întregime,
în sensul admiterii acțiunii așa cum a formulat-o respectiv: să se modifice măsurile dispuse prin sentința civilă nr.872/2001, pronunțată de Judecătoria Bistrița in dosarul nr._ în ceea ce privește minorul rezultat din căsătorie în sensul stabilirii ca doar ea O. V. -N. să exercite autoritatea părintească asupra minorului M. DARIAN, născut la data de 4 februarie 2011; să se stabilească un program de vizitare al minorului doar la domiciliul ei
astfel; în zilele de sâmbătă și duminică de la orele 15,00 la orele 20,00 a ultimei săptămâni din fiecare lună a anului; cu obligare ala plata cheltuielilor de judecată la fond și în apel.
Se susține că hotărârea apelată este nelegală și netemeinică, invocând următoarele motive:
O primă critică formulată de apelantă
este aceea că, instanța a analizat speța doar din punct de vedere teoretic, făcând "o trecere în revistă" a legislației naționale în materie cât și a celei a CEDO.
Din punct de vedere teoretic analiza este corectă. Problema pe care a avut-o instanța fondului este cea cu privire la practica în materie și a analizei probelor administrate in cauză.
Contrar celor statuate de instanța fondului, din probațiunea administrată în cauză, rezultă in mod cert ca acțiunea promovată de reclamantă este întemeiată.
Argumentul decisiv si care, in opinia ei, era suficient pentru ca instanța s dispună ca exercitarea autorității părintești asupra minorului să fie exercitată numai de către mamă, este acela că, prin sentința penală pronunțată de Tribunalul B. - N. intimatul M.
F. a fost condamnat la o pedeapsa rezultantă de 2 ani si 6 luni închisoare, iar in final in baza dispoz.art.86/1 Cod venal a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru o durata de 4 ani si 6 luni. Aceasta hotărâre a rămas definitivă prin respingerea căilor de atac.
Infracțiunile pentru care a fost condamnat "tatăl" intimat sunt de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr, 143/2000 - doua fapte - deținere de droguri de risc, pentru consum propriu, far a drept, prev.de art. 4 alin.1 din Legea nr. 143/2000 -două fapte. În baza dispoz.art.86/2 Cod penal instanța penală a stabilit si o serie de măsuri de supraveghere in sarcina condamnatului, din cele prev.de art.86/3 Cod penal.
Arată că nu se impune a se insista asupra gradului de pericol social al infracțiunilor comise de intimat si de consecințele pe care Ie pot avea acestea în special față de minori. Deși instanța de fond s-a arătat extrem de înțelegătoare față de intimat si a încercat să minimalizeze consecințele hotărârii de condamnare aspra soluției din prezent cauză, in speța nu se poate face abstracție de această condamnare și de consecințele ei.
Un prim aspect care trebuia să sesizeze instanța cu privire la conduita morală a intimatului este aceea că, instanța penală i-a aplicat acestuia o pedeapsă iar, în final a dispus suspendarea condiționata a executării pedepsei sub supraveghere. Dispunând aceasta modalitate de executare a pedepsei, instanța penala nu a fost convinsă că intimatul prezintă suficiente garanții morale pentru reeducarea sa. In acest sens este de observat ca instanța penală a dispus și o serie de măsuri de supraveghere extrem de exigente.
Fiind condamnat pentru comiterea acestor infracțiuni, care sunt extrem de grave si prezintă un pericol social extrem de ridicat, intimatul a demonstrat că nu este capabil să ia cele mai bune hotărâri în ceea ce privește viitorul minorului rezultat din căsătorie. In urma comiterii acestei infracțiuni, intimatul a demonstrat că are nevoie de consiliere pentru reeducarea sa. O asemenea persoană oare poate să-i dea o educație corespunzătoare copilului sau ? Evident că nu.
Este de observat ca instanța "a făcut abstracție" de această hotărâre de condamnare a intimatului și de consecințele ei asupra măsurii de exercitare a autorității părintești. În considerentele hotărârii sale instanța doar "a amintit" de această hotărâre iar, în final, a încercat să demonstreze că ea nu poate avea nicio influență asupra prezentei cauze. Evident ca opinia instanței de fond este total greșită.
Statuările instanței fondului in sensul că hotărârea penală de condamnare a intimatului pentru comiterea infracțiunilor privitoare la traficul si consumul de droguri nu poate fi avută in vedere deoarece instanța penală nu a luat o măsura de decădere din drepturile părintești și că o soluție prin care s-ar dispune ca autoritatea părintească sa fie exercitată numai de către mamă, ar constitui o dubla sancțiune, sunt eronate.
Nu este cazul să enumere infracțiunile pentru care instanța penală poate lua asemenea măsuri. In speță, nu a invocat autoritatea hotărârii penale in cauza civilă, ci a invocat doar consecințele pe care le poate avea comportamentul condamnatului asupra dezvoltării minorului si in ce măsură acesta poate decide cu privire la hotărârile care presupun exercitarea autorității părintești.
O soluție prin care s-ar dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către mamă nu ar constitui "o dublă sancțiune" ci doar o măsură de ocrotire a minorului, raportat la conduita tatălui în urma căreia a fost condamnat.
Prin acțiune ea nu am solicitat "sancționarea pârâtului" ci doar luarea acestei masuri măcar pentru perioada în care pârâtul este condamnat penal și pentru perioada suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Așa cum a statuat si instanța de fond, această măsură nu este una definitivă și ea poate fi modificată ulterior în măsura in care nu mai subzista motivele care au determinat luarea ei.
Statuările instanței fondului in sensul că, in speță, nu ar avea nici o relevanță împrejurarea că intimatul nu ar fi vizitat până in prezent minorul și că legăturile personale ale tatălui constituie doar un drept nu i o obligație sunt greșite.
Atâta vreme cât tatăl nu si-a vizitat copilul deși in procesul de divorț a solicitat un program de vizitare demonstrează că acesta nu se interesează de minor. În ce măsura va putea lua acesta cele mai bune hotărâri în favoarea minorului atâta vreme cât a demonstrat ca nu-l interesează viitorul copilului? Legăturile personale cu minorul sunt o obligație pentru părinte și nu numai un drept, așa cum în mod greșit a apreciat instanța fondului.
Starea tensionată dintre foștii soți constituie, în opinia apelantei, un argument in plus pentru ca drepturile părintești asupra minorului să fie exercitate numai de către mamă.
Atâta vreme cât intre cei doi foști există relații extrem de tensionate este evident că aceștia nu vor putea lua hotărâri împreună în ceea ce privește viitorul minorului. Oare cum se vor desfășura întâlnirile dintre cei doi foști soți, date fiind relațiile extrem de tensionate dintre ei ?. Si de această dată instanța a avut o apreciere halucinantă cu privire la această împrejurare.
Din probațiunea administrată in cauză rezultă in mod cert faptul că relațiile dintre părinții minorului sunt extrem de tensionate, că tatăl nu-și vizitează copilul si că, in aceste condiții, singura soluție care poate fi luată, în interesul minorului este că autoritatea părintească să fie exercitată numai de către mamă.
Sunt si alte argumente care demonstrează că instanța fondului a tratat cu multă ușurință speța.
Pe parcursul instrumentării cauzei reclamanta a solicitat atașarea dosarului penal nr._ al Tribunalului B. -N. . Atașarea acestui dosar era extrem de utilă atâta vreme cât pârâtul era cercetat pentru comiterea unor infracțiuni extreme de grave care au consecință asupra soluției din prezenta cauză. Deși, inițial instanța a apreciat utilă si pertinentă cauzei această probă, in final, fără niciun fel de motivare instanța a revenit asupra probei. Singurul argument a fost acela că instanța "dorea să soluționeze cat mai repede cauza". Interesul superior al copilului a avut mai puțină importanță.
În același sens, după depunerea anchetei psihosociale, reclamanta a invocat împrejurarea că aceasta nu s-a efectuat ta locuința efectivă a pârâtului, ci la mama acestuia, respectiv la locuința bunicii paterne. Din răspunsurile la interogatoriu precum si din declarațiile martorilor audiați in cauză, a rezultat in mod cert ca locuința pârâtului este la concubina sa și nu la mamă. Deși s-a făcut această probă, instanța a respins cererea de efectuare a anchetei psihosociale la locuința efectivă a pârâtului, apreciind că cea efectuată la o alta locuință decât cea a pârâtului este suficient de concludentă.
Deși instanța fondului analizează din punct de vedere teoretic speță, in final, soluția data este in totală contradicție cu aceste considerente teoretice. Ingerința statului in viata de familie a minorului despre care face vorbire instanța fondului in considerentele hotărârii sale este absolut necesară atunci când unul din părinți este condamnat penal pentru o infracțiune cu un grad ridicat de pericol social si care ar pune in pericol însăși dezvoltarea copilului. Instanța fondului nu și-a pus măcar "întrebarea dacă infracțiunile de trafic si consum de droguri de către unul din părinți nu pun in pericol dezvoltarea copilului.
Apelanta critică sentința și în privința soluției dată asupra cererii de modificare a programului de vizitare al minorului, susținând că este profund nelegală.
Din depozițiile martorilor audiați in cauză rezultă, în mod cert că după pronunțarea hotărârii de divorț, pârâtul nu l-a vizitat pe minor deși a solicitat ca instanța sa stabilească un program în acest sens. Reducerea timpului in care minorul este in prezența tatălui este, in acest moment absolut necesară. Condamnarea tatălui și stabilirea unei perioade de supraveghere a acestuia impune cu necesitate ca minorul să stea cel puțin, în această perioadă cât mai puțin în prezenta tatălui.
Aceeași martori audiați în cauză au declarat ca pârâtul a folosit hotărârea prin care s-a stabilit programul de vizitare al minorului ca o modalitate de șicanare a fostei soții. Atâta vreme cât pârâtul nu l-a vizitat pe minor in programul stabilit de instanță, modificarea acestuia nu îl afectează in nici un fel pe pârât. Din considerentele hotărârii instanței de fond rezultă ca legăturile personale ale tatălui cu minorul nu trebuie să constituie o obligație, cu alte cuvinte "o povară" pentru tată, ci doar un drept. Ori, prin acțiune ea nu a încercat altceva decât să-i ia "această povară" tatălui. Evident ca nu dorește să-i ia dreptul, dorește doar reducerea perioadei în care minorul să fie in prezența tatălui si pentru ca acesta sa aibă timp suficient să respecte programul de supraveghere instituit de instanța penală.
În probațiune a solicitat atașarea dosarului nr._ al Tribunalului B. -N., efectuarea unei noi anchete psihosociale la locuința actuală a pârâtului și suplimentarea probatoriului testimonial.
Apelanta reclamantă a solicitat respingere apelului declarat de pârât.
2. Prin apelul declarat de pârât acesta a criticat sentința doar cu privire la modul de soluționare a cererii formulate de el de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată arătând că, în mod nelegal, instanța a nu a obligat reclamanta la pa,ta cheltuielilor de judecată deși acțiunea acesteia a fost respinsă iar el a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, atât prin întâmpinare cât și oral la termenul de judecată din data de_ (după cum s-a consemnat in încheierea de ședință). În data de_ a depus concluzii scrise și dovada achitării cheltuielilor de judecată (factura și chitanța) și, de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit art. 274 C. Pr. Civ., "Partea care cade in pretenții va fi obligata, la cerere, sa plătească cheltuieli de judecată."
Cu toate acestea, în mod eronat, instanța de fond a respins cererea lui de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată motivând că nu ar fi fost solicitate.
Consideră că sunt întrunite condițiile admiterii recursului și modificării în parte a sentinței atacate în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecata reprezentând onorar avocat.
În drept a invocat prevederile art. 304 pct.6, 7, 8 si 9 C.pr.Civ
Probe administrate în apel
Tribunalul a dispus efectuarea unei anchete psihosociale și la locuința efectivă a pârâtului și s-a atașat dosarul penal nr._ al Tribunalului B. -N. .
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate atât de reclamantă cât și de pârât tribunalul reține că apelul reclamantei nu este fondat iar apelul pârâtului este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Referitor la apelul reclamantei:
Autoritatea părintească este definită de dispozițiile art. 483 din Codul civil ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.
Potrivit art. 397 din Codul civil, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel și, potrivit art.398 din același cod, numai dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.
Se reține că deși părinții copilului minor Darian au divorțat pe baza acordului lor, relațiile dintre aceștia, după divorț, sunt foarte tensionate, așa cum reclamanta apelantă susține prin cererea de apel și cum rezultă și din atitudinea acesteia cu privire la respectarea programului în care tatăl pârât trebuie să aibă legături cu minorul, respectiv refuză să respecte acest program, refuz ce rezultă atât din faptul că pârâtul a fost nevoit să apeleze la executorul judecătoresc, în vederea punerii în executare silită a sentinței prin care s-a stabilit programul în care pârâtul va avea legături personale cu copilul rezultat din căsătoria părților(f.25-45 dosar fond), cât și din faptul că reclamanta a solicitat modificarea dispozițiilor din sentința de divorț privind modul de exercitare a autorității părintești, precum și programul de vizitare a minorului de către tată.
Prin sentința de divorț, pronunțată la data de 10 octombrie 2011, instanța a stabilit ca autoritatea părintească, în privința copilului minor Darian, născut la_, să fie exercitată în comun de ambii părinți, locuința copilului a fost stabilită la mamă în orașul N. și în favoarea tatălui s-a stabilit un program de vizitare, potrivit înțelegerii intervenite între soți, în sensul că tatăl îl va lua pe copil la domiciliul său, în cel de-al patrulea sfârșit de săptămână din lună, de vineri de la ora 15, până duminică la ora 20, o săptămână în vacanța de iarnă i o săptămână în vacanța de vară, prima săptămână din lua august.
Este real că, după data stabilirii acestei măsuri, tatăl pârât a fost condamnat definitiv, prin sentința penală nr.86/F/2012, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului B. -N., pentru săvârșirea a două fapte de trafic de droguri de risc și deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, însă tribunalul reține că doar faptul condamnării nu constituie un motiv întemeiat care să justifice ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de mamă, cât timp reclamanta apelantă nu a probat că faptele de trafic de droguri și respectiv de deținere de droguri în scopul consumului propriu, au avut influență asupra capacității de decizie a pârâtului, asupra comportamentului acestuia în familie, în societate sau în relațiile cu fosta soție și cu copilul lui, pentru a se putea reține că interesul superior al copilului este pus în pericol, prin exercitare drepturilor și îndatoririlor care privesc atât persoana copilului cât și bunurile acestuia și de către tatăl pârât.
Tribunalul nu neagă gravitatea faptelor săvârșite de pârât dar, pentru acestea, el a fost condamnat penal, apreciindu-se că nu se impune aplicarea pedepsei cu executare în scopul reeducării lui.
Mai mult, din conținutul dosarului penal, reiese că pârâtul a început săvârșirea faptelor pentru care a fost condamnat, încă anterior încheierii căsătoriei dintre părți, fiind făcută referire la sărbătorile de iarnă din iarna anului 2009-2010, când s-a întâlnit cu ceilalți făptuitori la casa de vacanță a părinților reclamantei, la acea dată doar prietenă. Prin urmare, atât anterior căsătoriei părților cât și în timpul acesteia, pârâtul a săvârșit faptele pentru care a fost condamnat, ceea ce nu a împiedicat-o pe reclamantă să se căsătorească cu pârâtul la 30 ianuarie 2010, să conceapă un copil cu pârâtul, să aibă o viață de familie timp de un an și jumătate, fără să sesizeze că pârâtul are un comportament contrar cu interesul superior al copilului. Mai mult, reclamanta a fost de acord, ca după divorț reclamantul să aibă legături personale cu minorul Darian deși, și la acea dată tatăl comitea faptele pe care, reclamanta le invocă în prezent, ca fiind motive
temeinice pentru stabilirea autorității părintești doar în favoarea ei.
Este adevărat că, potrivit art.31 alin. 2^5 din Legea nr.272/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr.257/2013, se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte printre altele, dependența de droguri a celuilalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de droguri, dar aceasta numai în măsura în care există risc pentru copil, risc care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.
Prin urmare, motivele întemeiate, contrare interesului superior al copilului, trebuie să existe în concret și nu doar teoretic, respectiv să fie dovedit că există un risc pentru copil.
Numai în măsura în care consumul de droguri de către pârât s-ar fi manifestat într- un comportament concret de natură să aducă atingere interesului superior al copilului, autoritatea părintească se poate exercita doar de către celălalt părinte. Or, reclamanta apelantă nu a probat în ce ar consta pericolul concret pentru minor, care să justifice ca doar ea să exercite autoritatea părintească.
Așa fiind, tribunalul constată că, în mod legal și temeinic prima instanță a respins cererea reclamantei prin care a solicitat ca autoritatea părintească în privința copilului Darian să fie exercitată doar de ea.
Apelanta a invocat același motiv, respectiv condamnarea apelantului și, în susținerea cererii privind modificarea programului de vizitare de către pârât a copilului, a solicitat ca pârâtul să aibă legături personale cu copilul doar la locuința ei. Mai invocă apelanta faptul că pârâtul ar fi fost dezinteresat de copil că acesta nu s-a prezentat pentru a-și exercita drepturile stabilite prin sentința de divorț.
Așa cum anterior s-a arătat, condamnarea în sine, fără existența unor motive concrete care să determine instanța să constate că minorul ar fi în pericol atunci când este cu tatăl său, nu este un motiv suficient care să determine schimbarea programului de vizitare, cele reținute anterior fiind pe deplin valabile și cu privire la dreptul tatălui de a avea legături personale cu minorul .
Nu se poate reține nici că pârâtul nu este interesat să-și exercite efectiv dreptul de a avea legături personale cu minorul . Dimpotrivă, reclamanta s-a opus în mod constant ca pârâtul să aibă legături cu minorul conform programului stabilit de instanță, acesta fiind nevoit să apeleze la executorul judecătoresc pentru realizarea efectivă a dreptului său. Faptul că pârâtul nu a fost de acord să fie prezent în familia reclamantei, atunci când aceasta l-a invitat, cu ocazia diverselor manifestări culturale, apare ca fiind justificat cât timp reclamanta recunoaște că între ei situația este foarte tensionată.
În aceste condiții, în care relațiile dintre părinți sunt tensionate, cererea reclamantei de stabilirea modului de exercitare a dreptului pârâtului de a avea legături personale cu minorul, potrivit solicitării reclamantei, doar la locuința ei, nu este în interesul copilului care trebuie să se bucure de prezența tatălui într-un climat liniștit.
O adevărată legătură dintre copil și părinte nu se poate realiza în condițiile dorite de reclamantă.
Dispozițiile art.496 din noul Cod civil, prevăd obligativitatea întocmirii anchetei psihosociale doar în cazul stabilirii locuinței copilul minor nu și cu privire la stabilirea programului în care părintele va avea legături cu copilul minor a cărui locuință a fost stabilită la celălalt părinte astfel că, în speță, aceasta nu este obligatorie a fi întocmită și, prin urmare criticile apelantei cu privire la faptul că instanța era obligată să dispună efectuarea anchetei psihosociale la actuala locuință a pârâtului apar ca neîntemeiate.
Tribunalul a dispus efectuarea unei anchete psihosociale și la locuința unde pârâtul locuiește efectiv, deși pârâtul a arătat că atunci când minorul va fi luat de el, va locui împreună cu acesta la adresa unde are domiciliul, respectiv în casa părinților săi, bunicii paterni ai pârâtului, pentru a-și întemeia soluția, având în vedere și părerea unui specialist, atât cu privire la aspecte ce țin de relațiile de familie cât și cu privire la condițiile materiale și locative pe care le are pârâtul,
Astfel, din ancheta psihosocială întocmită în apel, rezultă că pârâtul îndeplinește cerințele morale și materiale atât pentru a exercita, în comun cu fosta soție, autoritatea părintească, cu privire la copilului Darian, născut la data de_, cât și pentru a lua minorul la locuința în care acesta locuiește efectiv, situată în B. strada C.R. Vivu, nr.60-64, ap.31, care aparține prietenei pârâtului, în vederea exercitării dreptului de a avea legături personale cu minorul potrivit programului stabilit prin hotărârea de divorț, nefiind indicat niciun motiv care ar constitui un risc pentru copil(f.23-35 dosar apel).
În consecință, tribunalul reține că și dispoziția de respingere a cererii prin care se solicită modificarea programului și a modalității de realizare a legăturilor personale dintre
pârât și copilul său Darian, este legală și temeinică, astfel că apelul declarat de reclamantă nu este fondat și va fi respins.
Criticile din apelul declarat de pârât sunt întemeiate.
Astfel, atât prin întâmpinare(f.18 dosar fond), cât și cu ocazia dezbaterii cauzei în fond(f.84) pârâtul a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, cheltuieli justificate cu chitanța depusă la fila 87 dosar fond.
Cât timp acțiunea reclamantei a fost respinsă, potrivit art.274 din codul de procedură civilă din 1865, aceasta este în culpă procesuală și se impunea obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În ce privește cuantumul onorariului de avocat solicitat de pârât, tribunalul apreciază că obiectul și complexitatea cauzei, numărul termenelor de judecată la care reprezentantul pârâtului a fost prezent(4), probele administrate, nu justifică obligarea reclamantei la plata întregii sume achitate de pârât cu titlu de onorariu avocațial, de 3.000 lei ci este rezonabil, ca reclamanta să fie obligată să plătească pârâtului doar suma de
1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, în baza art.296 din Codul de procedură civilă din 1865, apelul reclamantei va fi respins ca nefiind fondat și apelul pârâtului va fi admis iar sentința va fi schimbată în parte în sensul că reclamanta va fi obligată să plătească pârâtului, suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată la fondul, reprezentând onorariu avocațial pentru fondul cauzei, nefiind probat, de către apelant, că în apel a achita onorariu de avocat, deși a fost asistat de avocat.
Soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamanta O. V. N., va fi menținută.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanta O. V. N. , cu domiciliul în N., strada T., nr. 14, județul B. -N., ca nefondat.
Admite, ca fiind fondat, apelul declarat de pârâtul M. F. , domiciliat în N., strada C., nr. 11, județul B. -N., cu domiciliul procesual ales la sediul mandatarului Cabinet de Avocat Moruțan I. n Alin din B., strada Alba I., nr. 8, et. 1, camera 3, județul B. -N., împotriva sentinței civile nr._, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, pe care o schimbă în parte, în sensul că: obligă reclamanta să plătească pârâtului, suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 27 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | |||
R. -I. B. | G. | -C. | F. N. | G. |
Redactat BRI/tehnoredactat BRI/_ /4ex. Judecător fond CDO
| ← Decizia civilă nr. 165/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti | Decizia civilă nr. 163/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti → |
|---|
