Sentința civilă nr. 61/2013. Conflict de competenţă
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 61/F/2013
Ședință în camera de consiliu din 24 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. A. C. GREIER: C. B.
Pe rol fiind soluționarea conflictului negativ de competență dintre Tribunalul Cluj și Judecătoria Cluj-Napoca, privind acțiunea civilă exercitată de petenta D. G. DE A. SOCIALĂ ȘI P. C. C. împotriva pârâților G. I. D. și M. A. C., având ca obiect ordonanță președințială.
În temeiul art. 135, alin. 4 NCPC, conflictul s-a soluționat în camera de consiliu, fără citarea părților.
CURTEA
Cererea
Prin cererea înregistrată sub nr._ la Judecătoria C. N., petenta D. G. de A. Socială și P. C. a solicitat instanței ca, în temeiul art. 912 alin. 2 CPC, să dispună un program de consiliere psihologică pe perioadă de 1 lună a minorului G. Eduard, născut la _
, aflat la domiciliul tatălui său, care a refuzat să părăsească acest domiciliu la cererea executorului judecătoresc.
Prima declinare de competență
Prin sentința civilă nr. 11953/_, Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului C. .
În considerentele acestei hotărâri, se reține că, prin sentința civilă nr. 18517/2011 a Judecătoriei C. -N., pronunțată în dosarul nr._, s-a stabilit în favoarea reclamantei G. (M. ) A. C. un program de vizitare a minorului G. Eduard I. .
Creditoarea s-a adresat SCPEJ Adam Dragos și Oszoczki Andras cu cerere pentru punerea în executare a hotărârii menționate anterior.
Prin Încheierea civilă nr.7282/CC/2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a încuviințat executarea silită a sentinței civile nr. 18517/2011.
Executorul judecătoresc Oszoczki Andras a reținut în cuprinsul procesului verbal încheiat în data de_ în dosarul execuțional nr.273/2013 că, la ora 12, debitorul G. I. -D. s-a prezentat la sediul biroului, însoțit de minorul G. Eduard I., fiind prezentă și creditoarea, context în care debitorul a declarat că nu se opune la executare și, în consecință, respectă hotărârea judecătorească, cu condiția ca minorul sa dorească să plece cu creditoarea. În continuare, a reținut că minorul a spus că nu dorește să plece în vacanță cu creditoarea, iar, la solicitarea mamei lui să stea cu minorul, acesta a refuzat, stând tot timpul în brațele debitorului. Un exemplar al procesului verbal a fost transmis direcției generale de asistență socială și protecția copilului, pentru a lua măsurile dispuse de art. 912 alin. 2 CPC ce prevăd că reprezentantul direcției generale de asistență
socială și protecția copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică,pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni.
Normele de procedură enunțate anterior au fost cuprinse de legiuitor în cadrul Cărții a V-a: Despre executarea silită, Titlul III: Executarea silită directă,Secțiunea a 2-a: Executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minor,în cuprinsul căreia se face distincție între instanța de executare, cu referire la judecătorie și instanța competentă, cu referire la instanța de drept comun.
De altfel, chiar în cuprinsul dispozițiilor art. 911 CPC, legiuitorul a instituit competența pentru începerea urmăririi penale a debitorului care nu-și îndeplinește obligația în termen, este rea-credință și ascunde minorul, în favoarea parchetului de pe lângă instanța de executare.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, instanța de executare poate fi diferită din punct de vedere teritorial, dar dispozițiile art. 912 din acest act normativ se referă la instanța competentă și nicidecum la instanța de executare de la domiciliul minorului.
Prin urmare, în determinarea instanței competente în sensul art.912 CPC, se vor avea în vedere normele legale de drept comun instituite în acest scop.
Din această perspectivă, judecătoria a apreciat că dispozițiile art. 94 alin.1 lit. a CPC nu sunt aplicabile în cauză. În temeiul acestor dispoziții legale, judecătoria este competentă să judece cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afara de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.
Cererea cu care a fost investită instanța în cauză nu face parte din categoria celor prevăzute de Codul Civil, această procedură fiind instituită prin Codul de procedură civilă, care a intrat ulterior în vigoare.
Cererile cu obiect evaluabil sau neevaluabil în bani în care competența de soluționare revine judecătoriei sunt strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 94 din Codul de procedură civilă.
Față de aceste considerente, competența de soluționare a cererii revine, din punct de vedere material, Tribunalului,în temeiul dispozițiilor art. 95 pct.1 CPC, iar, din punct de vedere teritorial, instanței de la domiciliul minorului.
Constatarea conflictului negativ de competență
Prin sentința civilă nr. 480 din_ Tribunalul Cluj și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei C. N., constatând existența conflictului negativ de competență și trimițând cauza Curții de Apel C. în vederea soluționării acestuia.
În considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că, potrivit prevederilor art. 912 alin. 2 CPC, reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta sa dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică,pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni.
Conform prevederilor art. 94 lit. a) CPC, judecătoriile judecă în primă instanță cererile date de noul cod civil în competența instanței de tutelă și de familie, cu excepția celor date expres prin lege în competența altor instanțe.
Prin urmare, o asemenea cauză poate fi soluționată de tribunal sau de către o altă instanță numai dacă o asemenea atribuție îi este conferită în
mod expres prin lege, or nu există nicio dispoziție legală care să prevadă competența tribunalului, ca primă instanță, de a soluționa cereri similare celei care face obiectul prezentului demers.
Ca atare, se desprinde ideea că judecătoria este instanța de drept comun în materia la care face referire dispoziția legală anterior citată, respectiv a relațiilor de familie și a ocrotirii persoanei fizice. În consecință, urmează ca toate celelalte cereri, altele decât cele pentru care tribunalul este competent, revin spre competentă soluționare judecătoriei.
Este adevărat că există situații în care tribunalul judecă în primă instanță cereri în domeniul ocrotirii minorilor, însă acestea sunt expres și limitativ prevăzute în legi speciale, fiind vorba despre cauzele referitoare la
stabilirea măsurilor de protecție specială, prevăzute în Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și de cele referitoare la adopție, prevăzute în Legea nr. 273/2004 republicată privind procedura adopției, însă cererea dedusă judecății nu se circumscrie nici uneia dintre aceste ipoteze.
Pe de altă parte, având în vedere că ipoteza evocată de art. 912 alin. 2 CPC este reglementată în cuprinsul Cărții a V-a: Despre executarea silită, Titlul III: Executarea silită directă, Secțiunea a 2-a: Executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minor, s-ar putea accepta și ideea că această situație constituie un incident ivit în procedura execuțională și, în consecință, ar atrage competența instanței de executare, care ar fi în speță, tot Judecătoria Cluj-Napoca. Desigur, aceasta în cazul în care s-ar aprecia că utilizarea sintagmei "instanță competentă"; în loc de aceea de "instanță de executare"; nu semnifică o modificare de opțiune a legiuitorului sub aspectul soluționării incidentelor apărute în cursul executării silite.
Soluț ion ând conf lic tul neg ativ de co mpe tenț ă ,
curtea apreciază că
cererea este de competența materială procesuală a jude c ător ie i
,
întrucât,
într-adevăr, așa cum corect a reținut tribunalul, deși, în lumina noului Cod de procedură civilă, așa cum rezultă din dispozițiile art. 95 pct. 1, tribunalul este instanța competentă să soluționeze orice cerere ce nu este dată expres de lege în competența altor instanțe, în ceea ce privește cauzele de competența instanței de tutelă, conform art. 95 pct. 1 lit. a CPC, judecătoria este instanța competentă să judece orice cauză ce nu este dată expres în competența altei instanțe.
Este adevărat că, interpretând restrictiv textul de lege, acesta face referire la acțiunile rezultând din Codul civil de competența instanței de tutelă, or prezenta cerere este reglementată de dispozițiile Codului de procedură civilă. Diferența terminologică privind instanța de executare din textul art. 911 CPC și instanța competentă de la locul unde se află minorul din art. 912 alin. (2) CPC se justifică prin aceea că, deși judecătoria este instanța de executare, în materia obligațiilor de a face, instanța de executare este cea de la sediul executorului judecătoresc, potrivit prevederilor art. 650 alin. (1) CPC, or instanța de la sediul executorului judecătoresc nu este întotdeauna aceeași cu cea de la locul unde se află minorul, competența de soluționare a incidentului la executare putând fi, așadar, una aparținând altei instanțe decât cea de executare, în sensul art. 650 alin. (2) CPC, dar care nu se referă la o altă instanță competentă material, ci doar teritorial, pentru a o aduce mai aproape de locul unde se află cel ocrotit de dispozițiile normei.
Așadar, prin instanță competentă în sensul art. 912 alin. (2) CPC, legiuitorul a înțeles judecătoria de la locul unde se află minorul, executarea silită, ca și incidentele la executare fiind lăsate în competența materială a
judecătoriei, doar în materia competenței teritoriale fiind instituite excepții, din rațiuni ce țin de ocrotirea unor persoane, cum este cazul art. 912 alin.
(2) CPC, sau de buna administrare a justiției, cum ar fi, de exemplu, în cazul art. 819 CPC (care vorbește despre instanța de executare, adică judecătoria, în circumscripția căreia se află imobilul).
Când trimite la competența unei instanțe ce ar putea fi de alt grad, în sensul art. 129 alin. (2) pct. 2 CPC, legiuitorul o spune expres, cum este cazul art. 713 alin. (2) CPC privind instanța competentă să soluționeze contestația la titlu, arătând că este cea care a pronunțat hotărârea.
În temeiul art. 135 alin. (4) CPC, curtea,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Stabilește competența de soluționare a cererii formulată de petenta D.
DE A. SOCIALĂ ȘI P. C. C. în favoarea Judecătoriei C.
-N. .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2013.
PREȘEDINTE GREFIER
A. C. C. B.
Red. CAA dact. GC 2 ex
| ← Sentința civilă nr. 83/2013. Conflict de competenţă | Decizia civilă nr. 97/2013. Contestaţie la executare → |
|---|
