ICCJ. Decizia nr. 1120/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1120
Dosar nr. 34625/1/2004
(nr. vechi 12093/2004)
Şedinţa publică din 2 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 12 februarie 2001 introdusă la Tribunalul Dolj, reclamanta V.A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, uzina E. Craiova, Consiliul Local al municipiului Craiova şi D.G.F.P. Dolj cerând a fi obligate la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 720 mp situat în Craiova, expropriat fără despăgubiri prin Decretul nr. 1650/1945.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, art. 481 C. civ. şi ale Legii nr. 33/1994.
Tribunalul Dolj, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 173 din 16 mai 2002, prin care a respins acţiunea „privind restituirea în natură a imobilului", motivând că terenul nu poate fi restituit în natură, deşi este liber de construcţii, întrucât face parte din patrimoniul pârâtei SC E. Craiova în urma exproprierii, iar reclamanta este îndreptăţită numai la măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a declarat apel, pe calea căruia a susţinut că prima instanţă a încălcat prevederile Legii nr. 10/2001 prin aceea că, deşi a constatat că terenul a fost expropriat şi este liber de construcţii, a refuzat restituirea lui în natură, deţinătoarea SC E. Craiova nefăcând parte din categoria unităţilor deţinătoare exceptate de la obligaţia restituirii în natură.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a pronunţat Decizia nr. 138 din 20 septembrie 2002, prin care, constatând că este necesară o expertiză tehnică pentru evaluarea terenului şi pentru a se stabili dacă acesta este sau nu liber de construcţii ori alte utilităţi, a admis apelul, a anulat sentinţa primei instanţe şi a fixat termen pentru evocarea fondului.
Aceeaşi instanţă a pronunţat apoi Decizia nr. 434 din 8 decembrie 2003, prin care a admis acţiunea introdusă de reclamanta V.A. împotriva pârâţilor D.G.F.P. Dolj, Consiliul Local Craiova şi SC E. S.A. Craiova şi a dispus restituirea în natură de către ultima pârâtă a terenului în suprafaţă de 720 mp situat în Craiova în afara incintei pârâtei obligate, astfel cum a fost delimitat în raportul de expertiză.
În considerentele deciziei de mai sus se arată ca situaţie de fapt că reclamanta a fost proprietara terenului, care a fost expropriat prin Decretul nr. 1650/1945 în scopul construirii uzinei E., fără plata de despăgubiri, că terenul a fost inclus în suprafaţa totală de 687.047 mp pentru care Ministerul Industriei şi Comerţului a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate al SC E. SA, că acelaşi teren este amplasat dincolo de aleea betonată a fabricii de aparataj, nu este îngrădit, nu este afectat de construcţii sau utilităţi, o porţiune din teren este betonată şi folosită ocazional pentru parcare, iar pe altă porţiune au fost construite ateliere de către diverşi particulari.
În raport cu această stare de fapt, instanţa de apel a constatat aplicabile dispoziţiile art.7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, reţinând că reclamanta a notificat pe pârâta deţinătoare în luna ianuarie 2002, iar aceasta nu a emis în termen legal decizie sau dispoziţie motivată, a rezolvat pricina în fond în modul arătat.
Decizia descrisă a fost atacată cu recurs de către SC E. S.A., susţinând ca prim motiv de casare faptul că reclamanta a cerut iniţial despăgubiri civile pentru terenul expropriat, după care a modificat cererea în acţiune în revendicare aparţinând dreptului comun, iar instanţa de apel, din oficiu şi fără a pune în discuţia părţilor, a calificat cererea ca aparţinând Legii nr. 10/2001 şi a judecat-o prin aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, deşi nu era competentă material faţă de dispoziţiile art. 23 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.
În continuare, recurenta a criticat modul şi mijloacele prin care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, încadrând întreaga dezvoltare a recursului în cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Calea de atac a recursului a fost exercitată şi de către D.G.F.P. Dolj în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, solicitând-pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., casarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii introdusă de reclamantă.
Acest recurs va fi privit ca fiind exercitat de către Statul Român prin reprezentantul Ministerul Finanţelor Publice al cărui delegat este D.G.F.P. Dolj, şi va fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., întrucât este lipsit de interes, fiind îndreptat împotriva unei hotărâri prin care nu s-a stabilit nici o obligaţie în sarcina Statului Român, singura obligaţie fiind instituită numai pe seama SC E. S.
În schimb, recursul declarat de SC E. SA este întemeiat pentru cele ce succed.
Aşa cum s-a mai arătat, prin cererea iniţială adresată justiţiei la data de 12 februarie 2001, reclamanta a cerut plata de despăgubiri în contra unui teren expropriat, invocând însă în drept concomitent prevederile art. 481 C. civ. specifice acţiunii civile în revendicare aparţinând dreptului comun şi Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care, prin art. 35 reglementează posibilitatea foştilor proprietari expropriaţi de a cere retrocedarea în anumite condiţii a bunurilor imobile expropriate.
Tribunalul Dolj, investit cu soluţionarea cererii, a stabilit încă la primul termen de judecată din 9 martie 2001, fără a pune în discuţia părţilor şi în condiţii de lipsă de procedură cu pârâta SC E. SA, că reclamanta a introdus o acţiune în revendicare, păstrând această calificare pe durata procesului.
În Şedinţa publică din 16 mai 2002 a primei instanţe mandatarul reclamantei, în lipsa pârâtei SC E. SA, a depus concluzii scrise prin care, susţinând că terenul nu are utilitate publică, a cerut restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel, care a anulat sentinţa primei instanţe şi a păstrat cauza pentru evocarea fondului, avea obligaţia de a caracteriza cererea dedusă judecăţii sale, fără a se orienta după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie.
Astfel, în raport cu data introducerii acţiunii, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să constate că nu avea posibilitatea de a soluţiona asemenea cerere prin aplicarea prevederilor unui act normativ intrat ulterior în vigoare şi să califice, iar apoi să judece acţiunea prin prisma prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.
De asemenea, aceeaşi instanţă avea obligaţia de a examina concluziile scrise din 16 mai 2002 în funcţie de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., stabilind dacă prin acestea a modificat sau nu în mod legal cererea iniţială.
În ipoteza în care ar fi hotărât că, în modalitatea arătată, reclamanta a modificat acţiunea iniţială într-o cerere adresată direct justiţiei, prin care solicită restituirea în natură a terenului expropriat în temeiul Legii nr. 10/2001, ca urmare a faptului că unitatea deţinătoare nu a emis decizie sau dispoziţie motivată, încălcând astfel obligaţia prevăzută prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la acea dată, instanţa de apel era datoare să cerceteze dacă reclamanta a notificat sau nu unitatea deţinătoare potrivit art. 21 din aceeaşi lege.
Numai constatând că este incidentă în cauză Legea nr. 10/2001 instanţa de apel putea evoca fondul pricinii prin aplicarea prevederilor art. 11 din lege, text special şi exclusiv în materia imobilelor expropriate, nicidecum, cum greşit a procedat, prin aplicarea art. 7 alin. (1).
În fine, nu este de neobservat că instanţa de apel a acceptat susţinerea reclamantei că terenul a fost expropriat, fără a se preocupa să dispună şi administrarea de dovezi în acest sens.
În aceste condiţii se impune admiterea recursului analizat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, care se va conforma celor mai sus arătate, cercetând celelalte critici din recurs ca susţineri de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de SC E. SA împotriva deciziei nr. 434 din 8 decembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.
Respinge recursul declarat împotriva aceleiaşi decizii de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1117/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1102/2004. Civil. Conflict de muncă. Recurs... → |
|---|
