ICCJ. Decizia nr. 1587/2004. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1587/2004
Dosar nr. 3948/2003
Şedinţa publică din 27 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 20 februarie 2001 pe rolul Tribunalului Vâlcea, SC C. SRL Râmnicu Vâlcea a chemat în judecată Consiliul judeţean Vâlcea şi judeţul Vâlcea, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 955 milioane lei, reprezentând contravaloarea magazinului R. proprietatea reclamantei, demolat abuziv în baza unei ordonanţe preşedinţiale, sentinţa civilă nr. 948 din 13 februarie 2001 a Judecătoriei Vâlcea.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că deşi la data realizării construcţiei pe domeniul public nu a existat autorizaţie de construcţie, comportamentul tolerant al autorităţilor a determinat presupunerea ca magazinul poate funcţiona în continuare, reclamanta având calitatea de constructor de bună credinţă. Cu toate acestea, s-a susţinut, abuziv construcţia a fost demolată, impunându-se despăgubirea proprietarului. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 494 alin. (3) teza a II–a C. civ., coroborat cu art. 998 urm. C. civ.
Prin cerere reconvenţională, pârâtele au solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de demolare a construcţiei şi la ridicarea materialelor rezultate în urma demolării şi a mobilierului.
Prin sentinţa civilă nr. 59 din 14 februarie 2002, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins acţiunea, a admis cererea reconvenţională, obligând reclamanta la plata sumei de 50.699.000 lei către pârâte, reprezentând contravaloarea lucrărilor de demolare, reclamanta fiind obligată la ridicarea materialelor rezultate, aflate în depozit.
Pentru motivarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut în esenţă că edificarea construcţiei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare (Decretul nr. 144/1958 şi ulterior Legea nr. 50/1991), fapt constatat şi în cadrul unor litigii anterioare, atât pe cale de ordonanţă preşedinţială, cât şi pe calea dreptului comun.
Ca atare, în examinarea aplicabilităţii art. 494 C. civ., invocate în acţiune, s-a constatat că reclamanta a fost de rea-credinţă, nefiind de aceea îndreptăţită la contravaloarea construcţiei. Cu privire la cererea reconvenţională, s-a considerat fondată, dată fiind atitudinea reclamantei care, deşi somată, nu a înţeles să se supună dispoziţiei judecătoreşti de demolare, creditorul fiind îndreptăţit să recupereze cheltuielile efectuate cu demolarea, probate la dosar.
Apelul reclamantei împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia nr. 29 din 26 aprilie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În esenţă, se susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 494 C. civ., instanţa nepronunţându-se asupra unor mijloace de probă care erau de natură să atragă calificarea reclamantei, constructor de bună-credinţă pe terenul altuia, iar pe de altă parte Decizia recurată ar cuprinde motive contradictorii.
Prin întâmpinare, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Este necontestat că pe un teren proprietate publică, aflat în imediata apropriere a Muzeului Judeţean Vâlcea, societatea reclamantă a edificat pe cheltuiala sa, în anul 1991 o construcţie provizorie.
Prin contracte încheiate în anii 1992, 1993, 1994 reclamanta a închiriat de la Muzeul Judeţean Vâlcea suprafaţa de 100 m2 teren, toate contractele conţinând clauza că „la rezilierea contractului terenul va fi curăţat de orice amenajare" inclusiv temeliile din beton ale clădirii.
Datorită aprobării unui proiect de interes judeţean privind edificarea unei biblioteci municipale, terenul a fost trecut în domeniul public al Judeţului Vâlcea, iar reclamanta a fost somată să-l elibereze.
Întrucât nu s-a conformat, proprietarul terenului a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială, admisă, în temeiul căreia a demolat construcţia. Între timp şi acţiunea formulată potrivit dreptului comun a fost admisă, constatându-se caracterul abuziv al construcţiei realizate de reclamantă, care obţinuse la 19 iulie 1991 numai „un aviz favorabil" pentru executarea unui chioşc.
Potrivit art. 494 alin. (1) C. civ., dacă construcţiile au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul terenului are dreptul de a le ţine pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
În speţă, cum rezultă din rezumatul lucrărilor dosarului, proprietarul terenului nu a fost interesat în păstrarea lucrărilor, ci a cerut constructorului să le ridice.
Reclamanta a invocat teza a II–a art. 494 alin. (3) C. civ., potrivit cu care în cazul constructorului de bună-credinţă, proprietarul trebuie să înapoieze valoarea materialelor şi preţul muncii.
Ambele instanţe au aplicat corect legea când au hotărât că textul invocat nu poate primi aplicare la speţă, reclamanta nefiind constructor de bună-credinţă.
Într-adevăr, reclamanta a primit un aviz la 19 iulie 1991 pentru a ridica un „chioşc", construcţie provizorie, iar la scurt timp a intrat în vigoare Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, a edificat o construcţie masivă, întinsă pe 100 m2, cu fundaţii de beton.
Această împrejurare a fost reţinută irevocabil şi de instanţele care au dispus demolarea construcţiei, astfel că, din acest punct de vedere, reaua-credinţă a reclamantei este dincolo de orice îndoială.
În prezentul litigiu, ambele instanţe s-au referit, în motivarea soluţiilor pronunţate, la ansamblul probelor administrate: avize, contracte, somaţii etc., nefiind nici o contradicţie între aspectele reţinute în motivare, cum se susţine prin motivele recursului declarat.
Aşa fiind, nu se poate reţine nici caracterul delictual al operaţiunii de demolare, efectuată în condiţiile existenţei autorizării instanţei de judecată, care a dispus desfiinţarea construcţiei, pe cheltuiala constructorului de rea-credinţă.
Pentru aceste considerente, văzând că nici unul dintre motivele invocate nu este fondat, conform art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ., recursul se va respinge ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 29 A din 26 aprilie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1588/2004. Civil. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 1586/2004. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
