ICCJ. Decizia nr. 2124/2004. Civil. Îndreptare eroare materiala + revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2124/2004
Dosar nr. 3466/2002
Şedinţa publică din 10 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 12 noiembrie 1997, reclamantele, G.N.J., P.R. şi P.V.E.M., au chemat în judecată pe pârâtul, Consiliul General al municipiului Bucureşti, pentru a fi obligat să le restituie imobilul situat în Bucureşti, deţinut fără titlu, cerând, totodată, constatarea nulităţii absolute a eventualelor acte de înstrăinare a unor părţi din imobil, către pârâţii, U.E., U.S.T. şi G.A., domiciliaţi în imobilul din litigiu, primii în apartamentul 1 de la parter, şi ultima în apartamentul 2 de la etajul 1, al imobilului.
În motivarea acţiunii, reclamantele au invocat prevederile art. 480 din C. civ., şi au justificat demersul judiciar prin a arăta că sunt moştenitoarele autorului, C.P., căruia i-a fost luat din proprietate imobilul menţionat şi trecut la stat fără titlu, prin aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 92/1950. Au mai arătat că, anterior, au revendicat acelaşi imobil, obţinând hotărâre favorabilă, sentinţa civilă nr. 12675/1993 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, care, însă, în urma unui recurs în anulare soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 355 din 7 februarie 1996, a fost casată şi, prin consecinţă, acţiunea respinsă. Au precizat că, în opinia lor, Decizia instanţei supreme nu constituie autoritate de lucru judecat.
Acţiunea a fost înregistrată iniţial la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care, prin sentinţa civilă nr. 6318 din 22 aprilie 1999, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În aceste condiţii, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost învestit cu judecarea cauzei (dosar nr. 2239/1999).
Acţiunea a fost de mai multe ori modificată, precizată în raport de dovezile produse în cauză, în legătură cu situaţia juridică prezentă a imobilului (vânzarea apartamentelor către chiriaşi), de unele evenimente intervenite (decesul reclamantei P.R. la 16 iunie 1997, decesul pârâtei, M.V., la 8 noiembrie 1999), astfel că, în ultima formă prezentată în scris, aceasta se prezintă astfel:
- reclamanţi: P.V.M.E. (moştenitoare, soţie supravieţuitoare a lui V.P., decedat la 12 septembrie 1988, fiul autorului C.P.); G.N.J., fiica autorului C.P. şi a R.P., aceasta din urmă decedată la 16 iunie 1997;
- pârâţi: municipiul Bucureşti, Consiliul General al municipiului Bucureşti; U.E. şi U.S.T. (cumpărătorii apartamentului nr. 1 de la parter, contract de vânzare-cumpărare nr. 1932/22981 din 29 noiembrie 1996; T.E., cumpărătoarea apartamentului nr. 3 de la etajul 2, contract vânzare-cumpărare nr. 784/21398 din 23 octombrie 1996; C.P. şi P.M., ambii cumpărători ai apartamentului nr. 4 de la etajul 3,contract vânzare-cumpărare nr. 313/1 din 20 ianuarie 1997.; S.F., moştenitoarea cumpărătoarei M.V., decedată la 8 noiembrie 1999, contract de vânzare-cumpărare nr. 217/23511 din 29 ianuarie 1997.
Obiect: constatarea naţionalizării greşite a imobilului şi, ca urmare, reţinerea că statul l-a deţinut fără titlu;
- obligarea pârâţilor să le lase imobilul, compus din teren în suprafaţă de 505 m.p. şi din construcţia ridicată pe acesta, în deplină proprietate şi paşnică posesie;
- înlăturarea titlurilor exhibate de pârâţi;
- acordarea cheltuielilor de judecată:
În drept, reclamantele au invocat prevederile art. 480, 948, 966, 973, 1171, 1174 şi următoarele din C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 1 pct. 4, 5, 6.
Reclamantele, pe lângă considerentele de fapt şi de drept invocate iniţial, au mai susţinut că, întrucât de prevederile Legii nr. 112/1995, beneficiază locatarii din imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speţă, contractele de vânzare-cumpărare intervenite sunt nule, nepunându-se problema bunei sau relei-credinţe a cumpărătorilor, deoarece obligaţiile fără cauză nu produc nici un efect.
Reclamantele au solicitat scoaterea din cauză a pârâtei, G.A., care ocupă, în calitate de chiriaşă, apartamentul nr. 2 de la etajul 1 al imobilului.
Prin încheierea din 7 decembrie 2000, tribunalul a luat act de renunţarea reclamantelor la judecarea în contradictoriu cu pârâta, G.A.
Pârâta, T.M., a formulat o cerere de chemare în garanţie a următoarelor părţi: Ministerul Finanţelor Publice, Primăria municipiului Bucureşti, Consiliul General al municipiului Bucureşti, SC H.N. SA Bucureşti, D.A.F.I., Ş.G., T.C., N.I., A.C., cu motivele anume indicate, a cărei judecată s-a dispus a fi făcută separat (încheierea din 15 februarie 2001).
Pe parcursul judecăţii, la fond, reclamantele, prin notele scrise depuse la dosar, au invocat, în motivarea în drept a acţiunii, şi prevederile Legii nr. 10/2001, susţinând:
- că înţeleg să continue judecata şi potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, text care, interpretat corect, i-ar permite acest lucru pentru a beneficia de calificarea preluării abuzive de către stat a imobilului, urmând a se face distincţie, conform art. 2 lit. g) din lege, între preluarea abuzivă „cu titlu" şi cea „fără titlu";
- că, nepierzându-şi calitatea de proprietare, ca urmare a lipsei titlului statului, solicită restituirea în natură, atât a părţilor vândute, cât şi a celor nevândute din imobil;
- că titlurile exhibate de pârâţi (contractele de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995) sunt neopozabile, urmând a fi înlăturate, întrucât, pe de o parte, de principiu, titlul anterior înlătură titlurile ulterioare şi, pe de altă parte, în speţă, nu se regăseşte situaţia de excepţie când titlurile pârâţilor (ulterioare) ar putea avea relevanţă, deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1895 din C. civ., pentru a opera prescripţia achizitivă (justul titlu, posesiunea de 10 până la 20 de ani, cu bună credinţă, sub nume de proprietar); că, în cauză, pe plan juridic nu poate fi abordată buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
În suplimentul de note scrise depus la dosar la 2 aprilie 2001, reclamantele au precizat că, prin aplicarea în cauză şi a prevederilor Legii nr. 10/2001, înţeleg să solicite restituirea în natură a întregului imobil, atât a părţilor vândute (ap. 1 parter, ap. 3 etaj 1, ap. 4 etaj 3, ap. 6, mansarda), cât şi a celor nevândute (subsol, ap. 2 etajul 1, garsoniera nr. 5 etaj 3);
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 375 din 19 aprilie 2001, a luat act de renunţarea la judecată a reclamantelor, în raport de pârâta, G.A., a respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a reclamantelor, autoritatea lucrului judecat, lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului General al municipiului Bucureşti şi, pe fond, a respins acţiunea, având în vedere temeiurile de drept invocate iniţial de reclamante.
În ce priveşte Legea nr. 10/2001, invocată ulterior de reclamante, ca temei suplimentar de drept în susţinerea acţiunii, tribunalul a reţinut că nu este aplicabilă în cauză, că a fost învestit cu soluţionarea unui litigiu potrivit dreptului comun, în cadrul căruia, după intrarea în vigoare a legii menţionate, nu s-a solicitat, conform art. 47 din lege, nici suspendarea judecăţii, nici renunţarea la judecată.
Referindu-se la fondul pricinii, tribunalul a reţinut că temeiurile de fapt şi de drept invocate s-au dovedit neîntemeiate, că autorului reclamantelor i s-a aplicat corect art. I pct. 2 din Decretul nr. 92/1950, deoarece nu s-a dovedit provenienţa din muncă a bunului, aşa cum prevedea Decretul nr. 524/1955, de modificare a decretului de naţionalizare, că imobilul a trecut la stat cu titlu şi că nu există nici un motiv de nulitate a actelor de vânzare-cumpărare intervenite între stat şi pârâţii persoane fizice, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantele, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive.
În esenţă, reclamantele, prin motivele de apel, au susţinut:
- prin primul motiv, greşita reţinere de către tribunal, că actul de naţionalizare a fost corect aplicat autorului şi că imobilul a trecut la stat cu titlu, deoarece dovezile din dosar infirmă acest lucru, în dezvoltarea motivului au precizat că Decretul nr. 92/1950, art. I pct. 2 a fost greşit aplicat autorului C.P., pensionar, fost angajat al C.F.R., exceptat de la naţionalizare potrivit art. II din acelaşi decret, că au dovedit faptul că imobilul a fost dobândit de cel în cauză cu venituri provenite din munca prestată în ţară (inclusiv Basarabia) şi în străinătate, Franţa şi Germania, ca trimis al statului român, că este eronată invocarea, de către tribunal, a prevederilor H.C.M. nr. 524/1955;
- prin motivul al doilea, vizând greşita respingere a capătului de cerere, privitor la inopozabilitatea titlului exhibat de pârâţi, au reiterat susţinerile făcute la fond, în sensul că, în cauză, nu se pune problema aplicării principiului bunei-credinţe, deoarece legislaţia noastră nu consacră principiul achiziţiei prescriptive în materie de imobile pe baza bunei-credinţe, că titlul pârâţilor este precar, nu le este opozabil, neîndeplinind condiţiile art. 1895 din C. civ.
În faza de apel a cauzei, reclamanta, P.V.E., a solicitat, prin cererea depusă la dosar, scoaterea din cauză a intimaţilor-pârâţi, C.P. şi P.M. întrucât, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceştia au consimţit să-i restituie apartamentul ocupat, între părţi intervenind un contract de vânzare-cumpărare cu preţul fixat conform valorii actualizate a acestuia. S-a depus la dosar acest contract, autentificat sub nr. 1943 din 25 iunie 2001, notar E.B.
Instanţa de apel, prin Decizia nr. 108 din 13 martie 2002, a admis apelul reclamantelor şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, dispunând restituirea către acestea în deplină proprietate şi posesie a apartamentelor nevândute, nr. 2 de la etajul 1 şi nr. 5 de la etajul 3, precum şi a subsolului imobilului.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins cererea privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Două cereri de îndreptare a unor erori materiale strecurate în decizie, formulate de apelantele-reclamante la 29 aprilie 2002 şi la 10 mai 2002, au fost respinse de către instanţa de apel prin încheierea din 15 mai 2002.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut:
- că actul de naţionalizare a fost greşit aplicat autorului reclamantelor, că, deci, imobilul a trecut la stat fără titlu;
- că toate părţile pârâte, persoane fizice, chemate în judecată au locuit în imobil în calitate de chiriaşi, ulterior T.E., C.P., P.M. cumpărând apartamentele (prima apartament 3, următorii doi apartamentul 4); că U.E. şi U.S.T. au cumpărat apartamentul nr. 1, parter, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3217 din 29 ianuarie 1997;
- că faţă de precizările făcute de reclamante, în sensul renunţării la judecată în ce o priveşte pe G.A., pentru că ocupă, în calitate de chiriaşă, apartamentul 2 şi, referitor la C.P. şi P.M., de la care au răscumpărat apartamentul nr. 4, în cauză, a fost restrâns obiectul acţiunii în revendicare la restituirea numai a apartamentelor nr. 2, etajul 1 şi nr. 5, etajul 3, precum şi a subsolului imobilului.
- că acţiunea astfel precizată de reclamant, revendicarea apartamentelor 2 etajul 1, nr. 5 etajul 3 şi a subsolului imobilului, este întemeiată.
- că celelalte dispoziţii ale sentinţei pronunţate de tribunal, faţă de limitele cererii de apel urmează a fi păstrate;
- că cererea de cheltuieli de judecată nu a fost dovedită.
Împotriva deciziei şi a încheierii din 15 mai 2002, pronunţate de instanţa de apel, au declarat recursuri reclamantele, P.V.E.M. şi G.N.J., şi, numai împotriva deciziei, pârâtul, Consiliul General al municipiului Bucureşti.
În cele ce urmează, vor fi analizate, pe rând, recursul pârâtului, Consiliul General al municipiului Bucureşti, şi recursurile reclamantelor, declarate împotriva încheierii şi respectiv deciziei instanţei de apel.
În ce priveşte primul recurs:
Pârâtul, Consiliul General al municipiului Bucureşti, invocă trei motive de casare prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
Prin primul motiv (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) se susţine lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului General al municipiului Bucureşti, care, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, este doar autoritate deliberativă. Se invocă prevederile art. 19 şi 67 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit cărora parte în proces ar putea fi doar municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin motivul al doilea de recurs (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.) se susţine că instanţa de apel, stabilind că Decretul nr. 92/1950 contravenea complet prevederilor constituţiei în vigoare la acea dată, şi-a depăşit atribuţiile. Precizează că, un control al constituţionalităţii legilor este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.
Motivul al treilea de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) vizează faptul că instanţa de apel nu a motivat în nici un fel de ce Decretul nr. 92/1950, prin prevederile sale, a fost o măsură legislativă abuzivă şi de ce contravenea prevederilor Constituţiei din 1948.
Prin motivul al patrulea de recurs (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) se susţine, în esenţă, că reclamantele, nefăcând dovada trecerii la stat a imobilului în mod abuziv, a faptului că autorul, C.P., era exceptat de la naţionalizare, acţiunea, în totalitate (deci şi în ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare vizând apartamentele din litigiu), este nefondată. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei din apel şi respingerea acţiunii, în principal, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului General al municipiului Bucureşti şi, în subsidiar, pe considerentele de fond invocate.
Acest recurs va fi admis exclusiv pentru motivul ultim vizând fondul pricinii, şi numai în raport de considerentele ce vor fi prezentate, cu privire la analiza recursului reclamantelor.
Motivul privind lipsa calităţii procesuale pasive, invocat de pârât, nu este fondat, dovedindu-se pur formal.
Din coroborarea prevederilor art. 2, 4, 5, 20 litera g), art. 40 alin. (2) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data introducerii acţiunii, rezultă că, în litigiile care pun în discuţie dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului, au calitate procesuală atât consiliile locale, respectiv Consiliul General al municipiului Bucureşti, ca organe deliberative, cât şi municipiile, ca autorităţi executive.
Consiliul General al municipiului Bucureşti, cu atribuţii de administrare a domeniului public şi privat al municipiului, are calitate procesuală pasivă, în speţă, nu numai în baza textelor menţionate, ci şi în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
De altfel, tribunalul, la cererea reclamantelor, a introdus în cauză şi pe municipiul Bucureşti, împrejurare consemnată în încheierea din 28 septembrie 2000.
Neîntemeiate sunt şi următoarele motive, vizând: depăşirea de către instanţă a atribuţiilor ce-i revin, prin declararea, ca neconstituţional, a Decretului nr. 92/1950; nemotivarea caracterului abuziv al Decretului nr. 92/1950.
Instanţa de apel a stabilit corect că Decretul nr. 92/1950, art. I pct. 2 a fost aplicat greşit, în mod abuziv, autorului reclamantelor, întrucât acesta, pensionar, fost angajat la C.F.R., cu venituri substanţiale obţinute, care au justificat dobândirea imobilului din litigiu, era exceptat de la naţionalizare prin art. II al decretului.
Controlul constituţionalităţii de care face vorbire recurentul-pârât se limitează numai la legile intrate în vigoare ulterior Constituţiei din 1991.
Reţinând că imobilul a fost greşit naţionalizat şi trecut la stat fără titlu, instanţa de apel nu şi-a depăşit atribuţiile ci, dimpotrivă, a adus la îndeplinire obligaţia ce-i revenea sub acest aspect, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
2. În ce priveşte recursul al doilea, declarat de reclamantele, P.V.M.E. şi G.N.J., împotriva încheierii din 15 mai 2002, a instanţei de apel, se reţin următoarele:
Prin criticile formulate, reclamantele susţin că, deşi prin cele două cereri formulate, în 29 aprilie şi 10 mai 2002, au solicitat îndreptarea unor erori strecurate în decizie (în ce priveşte obiectul cauzei, omiterea unor părţi pârâte, situaţiile noi intervenite referitor la apartamentele din litigiu), instanţa de apel le-a respins, fără o motivare convingătoare.
Referindu-se la greşelile de dactilografiere, recurentele critică modul de abordare a lor în cuprinsul încheierii, atacate prin reţinerea că ar fi fost remediate pe exemplarele deciziei redactate. În ce priveşte omiterea menţionării ca părţi pârâte în proces, a municipiului Bucureşti şi a numitei F.S., recurentele-reclamante consideră că, prin comunicarea deciziei făcută acestora, nu înseamnă că a fost remediată eroarea, în opinia lor deloc întâmplătoare, sub acest aspect.
Recursul urmează să fie respins, reţinând că încheierea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor art. 281 C. proc. civ.
Se constată, în primul rând, că Decizia, chiar dacă rămâne deficientă, prin faptul că nu menţionează ca intimaţi-pârâţi şi pe municipiul Bucureşti şi pe S.F., a fost totuşi comunicată tuturor părţilor, inclusiv celor două părţi omise. De asemenea, este de reţinut, în al doilea rând, că unele erori semnalate nu se regăsesc în Decizia de la dosar a instanţei, iar altele, vizând greşeli de judecată, în mod corect au fost respinse, îndreptarea acestora excedând cadrul de reglementare din art. 281 C. proc. civ.
3. În ce priveşte recursul declarat de reclamante, împotriva deciziei instanţei de apel, se reţin următoarele:
Motivele de recurs formulate sunt încadrate în prevederile art. 304 pct. 6, 8, 9, 10 C. proc. civ.
Prin primul motiv (art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 294 din acelaşi cod), reclamantele impută instanţei de apel că, interpretând greşit finalul notelor scrise depuse la dosar la 22 februarie 2002, a reţinut că ele şi-ar fi restrâns acţiunea la revendicarea spaţiilor din imobil nevândute, adică la apartamentul nr. 2 etajul 1 (locatară G.A.), apartamentul nr. 5 etaj 3 (locatari soţii M.) şi subsolul imobilului, ceea ce înseamnă că, prin soluţia pronunţată (de admitere a apelului şi de schimbare în parte a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată, cu păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei), de fapt le-a fost respinsă acţiunea cu privire la apartamentele înstrăinate pârâţilor, U.E., U.S.T. (apartamentul 1 parter), T.E. (ap. 3 etajul 2) şi S.F., moştenitoarea V.M. (ap. 6 mansardă), fără a li se analiza motivele de apel. Se mai susţine că, prin soluţia dată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, „în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată".
În următoarele trei motive şi în cel de-al şaselea (în ordinea prezentării), încadrate în prevederile art. 304 pct. 9, 304 pct. 8, 9, 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante reiterează susţinerile făcute, prin motivele de apel neanalizate de instanţă, cu privire la vânzarea celor trei apartamente, în opinia lor, nelegală, în condiţiile lipsei titlului statului, cu încălcarea prevederilor Legilor nr. 112/1995, nr. 10/2001, nr. 213/1998, deciziilor pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie,SECŢIILE UNITEnr. V, din 20 noiembrie 2000, nr. VIII din 27 septembrie 1999, deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 19 iulie 1995, textelor incidente din C. civ., art. 644, 966, 1898.
Prin motivul nr. 5 (în ordinea prezentării în recursul scris), încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 1295 alin. (2) , art. 1171 şi art. 1802 din C. civ., reclamantele susţin că actele exhibate de către pârâţi nu le sunt opozabile ca titluri translative de proprietate împotriva titlului lor, care este anterior, întrucât sunt acte sub semnătură privată (chitanţe) încheiate de salariatul unei societăţi comerciale.
Prin motivul al şaptelea (ca prezentare), încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante reproşează instanţei de apel că nu a fost preocupată să determine, pentru fiecare apartament vândut, cota parte procentuală din părţile de folosinţă comună, respectiv cota parte de teren aferent.
Prin motivul al optulea, încadrat în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante susţin că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate, atât în ce priveşte terenul în suprafaţă de 547 m.p., capăt de cerere în acţiune, cât şi referitor la cheltuielile de judecată respinse fără temei, în condiţiile în care chitanţa doveditoare se afla la dosar.
În acelaşi motiv, se invocă omisiunea menţionării în decizie a părţilor intimate-pârâte, municipiul Bucureşti şi S.F.
În dosarul cauzei de faţă, recurentele-reclamante au depus o cerere şi declaraţii autentificate, în cuprinsul cărora au precizat că renunţă la recurs, în ce priveşte părţile nevândute din imobil, problemă care urmează să fie soluţionată conform Legii nr. 10/2001, de către Primăria municipiului Bucureşti.
Recursul este întemeiat numai în sensul considerentelor care vor fi prezentate.
Instanţa de apel a fost chemată să judece, în sens devolutiv, un apel care, prin criticile formulate, a vizat greşita respingere de către tribunal a acţiunii cu cele trei capete de cerere privitoare: la actul de naţionalizare, pretins greşit aplicat autorului reclamantelor, respectiv la nevalabilitatea titlului statului, la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind pe soţii U. (ap. 1 parter), pe T.E. (ap. 3 etajul 2), pe S.F., succesoarea V.M. (ap. 6 mansarda) şi la restituirea celor trei apartamente, cu părţile de uz comun şi cu terenul aferent fiecăruia.
În ce priveşte primul capăt de cerere, soluţia din apel se dovedeşte corectă, instanţa reţinând, pe baza probatoriilor administrate pe tot parcursul judecăţii, inclusiv la fond, că titlul statului nu este valabil, deoarece actul de naţionalizare a fost greşit aplicat autorului, P.C., care se încadra în categoria socio-profesională exceptată de la naţionalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950 (pensionar, fost angajat C.F.R., cu venituri substanţiale provenite din activitatea prestată atât în ţară cât şi în străinătate, Franţa, Germania, ce justifică dobândirea imobilului din litigiu).
Referitor la celelalte capete de cerere precizate la fond, cu privire la care reclamantele au formulat motive de apel, se constată că instanţa nu numai că nu le-a analizat în sens devolutiv, prin aprofundarea materialului probator şi prin punerea în discuţie a prevederilor legale incidente în cauză, dar a comis şi greşeala de a reţine că, în această fază procesuală, ar fi avut loc o restrângere a acţiunii la spaţiile nevândute, ap. 2 etajul 1 (G.A.), ap. 5 etajul 3, M.D., M.O.C., şi subsolul, spaţii care, potrivit precizărilor apărătorului reclamantelor, constituie obiect al notificării în cadrul procedurii administrative ce se desfăşoară, potrivit Legii nr. 10/2001.
Această greşeală, obiect de critică în primul motiv de recurs, a fost generată de interpretarea eronată a notelor scrise depuse la dosar de către reclamante, care, într-un subsidiar, fără a exclude cererea principală consemnată în aceleaşi concluzii scrise, au solicitat să se dispună, potrivit Legii nr. 10/2001, a li se restitui şi spaţiile nevândute (ap. 2 etajul 1, G.A., ap. 5 etajul 3, M.D., şi subsolul).
Greşeala instanţei, tocmai pentru că a favorizat pe pârâţi, nu constituie o nesocotire a exigenţelor art. 294 din C. proc. civ. Imputabilă instanţei este neanalizarea motivelor de apel privitoare la apartamentele vândute (ap. 1 parter, U.E., ap. 3 etajul 2 T.E., ap. 6 mansarda S.F.).
Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o soluţie casabilă ce impune rejudecarea pricinii, în ce priveşte capetele de cerere referitoare la constatarea nulităţii celor trei contracte de vânzare-cumpărare menţionate mai sus şi la revendicarea, limitată, potrivit precizărilor scrise şi declaraţiilor autentificate ale reclamantelor aflate în dosarul de recurs de faţă, la spaţiile vândute familiei U., E.T. şi F.S.
Limitarea făcută de către reclamante, cu privire la revendicare, la care s-a făcut referire mai sus, este justificată, întrucât problema spaţiilor nevândute este în curs de rezolvare în cadrul procedurii administrative, potrivit Legii nr. 10/2001. În dosarul de recurs s-a depus, în acest sens, dispoziţia nr. 666 din 29 noiembrie 2002, emisă de către Primarul General.
În rejudecare, instanţa de apel, la soluţionarea pricinii, în ce priveşte capetele de cerere, privind constatarea nulităţii celor trei contracte de vânzare-cumpărare ale căror titulari sunt soţii U., T.E. şi S.F. (moştenitoarea V.M.), şi revendicarea apartamentelor respective, va avea în vedere următoarele considerente:
Problema de drept pe care instanţa de trimitere o va avea în atenţie, spre rezolvare, priveşte soarta actelor de înstrăinare încheiate conform Legii nr. 112/1995, privitoare la apartamentele menţionate mai sus, părţi dintr-un imobil preluat de stat cu un titlu ce s-a dovedit a fi nevalabil.
În cauză, fiind vorba, aşadar, de vânzarea lucrului altuia, instanţa de rejudecare, în urma analizei materialului probator, se va pronunţa dacă, în speţă, este sau nu aplicabil principiul aparenţei de drept, cunoscut în doctrină şi jurisprudenţă, dar şi legislativ (art. 46 din Legea nr. 10/2001), potrivit căruia, chiar dacă titlul transmiţătorului se constată ulterior că nu a fost valabil, actul încheiat cu titlu oneros, cu bună-credinţă, în condiţiile unei erori comune şi invincibile, profită dobânditorului şi se menţine, urmând ca adevăratul proprietar să fie dezdăunat de către vânzătorul fără drept.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele întocmite în procesul de privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
În sensul art. 1899 alin. (2) din C. civ., buna-credinţă care guvernează obligaţiile civile se presupune, doar reaua-credinţă, atunci când se invocă, trebuie dovedită potrivit art. 1169 din acelaşi cod.
În sfârşit, referitor la principiul aparenţei de drept enunţat mai sus, este important a se arăta că, atunci când se impune a fi aplicat, este menit să asigure securitatea circuitului civil, stabilitatea raporturilor juridice.
Reaua-credinţă, a cumpărătorilor apartamentelor din litigiu, invocată de reclamante, nu se va putea reţine decât din probe convingătoare care vor fi în atenţia instanţei, spre analiză (existenţa unui proces pe rol la data cumpărării, încunoştinţarea fiecărui pârât despre intenţia de revendicare, alte elemente, cum ar fi momentul cumpărării, atitudinea vânzătorului care să permită o concluzie corectă).
Este de reţinut că, în actualul stadiu probator din cauză, în afară de notificarea făcută de reclamanţi pârâţilor U., la 22 august 1996, nu există alte elemente din care să se tragă o concluzie corectă cu privire la reaua-credinţă a cumpărătorilor pârâţi.
De altfel, pe tot parcursul judecăţii, reclamantele, prin apărător, au susţinut, în principal, că, în cauză, fiind vorba de un titlu al statului dovedit nevalabil, ar fi exclusă o discuţie cu privire la buna-credinţă a cumpărătorilor.
Doar în dosarul acestei instanţe de recurs, în cadrul motivelor, se observă o motivare nuanţată juridic în ce priveşte pretinsa rea-credinţă a cumpărătorilor.
Un aspect esenţial, care se impune a sta în atenţia instanţei de trimitere, este şi acela privind soarta capătului de cerere privitor la revendicare, în situaţia în care se va dovedi reaua-credinţă a cumpărătorilor apartamentelor, şi în ipoteza în care probele nu o vor confirma.
Dacă, în rejudecare, se va dovedi reaua-credinţă a pârâţilor cumpărători, evident, soluţia nu va putea fi decât de constatare a nulităţii contractelor şi, prin consecinţă, de admitere şi a capătului de cerere privind revendicarea.
Dimpotrivă, dacă din probele dosarului existente şi din cele ce vor fi administrate nu se va dovedi reaua credinţă a pârâţilor, vor fi respinse atât primul capăt de cerere, menţinându-se ca valabile titlurile cumpărătorilor, cât şi, prin consecinţă, cel de-al doilea capăt de cerere referitor la revendicare.
Considerentele prezentate mai sus constituie răspuns la motivele de recurs 1, 2, 3, 4, 6 (în ordinea prezentării de către reclamante), şi, deopotrivă, la motivul de recurs vizând fondul pricinii, invocat de pârâtul, Consiliul General al municipiului Bucureşti.
Motivul de recurs nr. 5 este nefondat, susţinerea recurentelor-reclamante, că cele trei contracte prezentate de pârâţi ar fi „acte sub semnătură privată (chitanţe) încheiate de salariatul unei societăţi comerciale", nu poate fi decât eronată.
Contractele exhibate de pârâţi au valoarea unor înscrisuri autentice, calitate conferită acestora de însăşi Legea nr. 112/1995. Ele au fost transcrise în registrul de transcripţiuni, operaţie care priveşte doar înscrisurile de proprietate autentice.
De altfel, o menţiune în acest sens, este făcută şi în cuprinsul fiecărui contract.
Motivul nr. 7, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat.
Susţinerile recurentelor-reclamante urmează a fi avute în vedere de către instanţa de rejudecare pentru situaţia că se va pune problema restituirii apartamentelor vândute, fiind de neconceput a nu fi determinate, pentru fiecare dintre acestea, cota procentuală din părţile de folosinţă comună, respectiv cota parte de teren aferent.
În sfârşit, se dovedeşte a fi întemeiat şi motivul nr. 8 de recurs, încadrat în prevederile art. pct. 6 C. proc. civ.
Fără îndoială, acţiunea reclamantelor a vizat şi terenul, astfel că soluţia ce va fi pronunţată nu va putea să nu cuprindă şi referiri la acest bun.
Cât priveşte respingerea, fără temei, a cererii de cheltuieli de judecată, obiect de critică în cadrul motivului în discuţie, este de arătat că susţinerea este exactă, deoarece la dosar se află, într-adevăr, chitanţa privind onorariul încasat de la reclamante (1.500.000 lei).
Urmează ca, în rejudecare, instanţa de trimitere să aibă în vedere soluţionarea, pe bază de dovezi, şi a acestui capăt de cerere.
Omisiunea instanţei, de a menţiona în decizie pe intimaţii-pârâţi, municipiul Bucureşti şi S.F., este reală, astfel că, şi sub acest aspect, recursul este întemeiat.
În rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere importanţa, din punct de vedere procedural, a citării tuturor părţilor implicate în proces în această fază procesuală, precum şi a menţionării acestora în Decizia ce va fi pronunţată.
Se impune precizarea, sub acest aspect, că, în afară de cele două reclamante, P.V.E.M., G.N.J., părţi pârâte, în cauză, sunt: municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul General al municipiului Bucureşti, U.E., U.S.T., T.E. şi S.F.
În consecinţă, recursurile declarate de către reclamante şi de pârâtul, Consiliul General al municipiului Bucureşti, împotriva deciziei instanţei de apel, vădindu-se a fi întemeiate numai în raport de considerentele prezentate, vor fi admise, în sensul casării hotărârii criticate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru motivele prezentate, recursul reclamantelor, declarat împotriva încheierii din 15 mai 2002, a aceleiaşi instanţe, va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantele, P.V.E.M. şi G.N.J., precum şi de pârâtul, municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 108 din 13 martie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează.
Respinge recursul declarat de reclamante împotriva încheierii din 15 mai 2002, a aceleiaşi instanţe, pronunţată în dosarul nr. 2649/2001.
Trimite cauza, spre rejudecare a apelului, la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2016/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2010/2004. Civil. Anulare partiala titlu de... → |
|---|
