ICCJ. Decizia nr. 3560/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.3560/2004
Dosar nr. 3184/2002
Şedinţa publică din 12 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 4 septembrie 2000, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5211/2000, reclamantul C.E. a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, V.T., V.T. şi V.I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor de a preda reclamantului, în deplină şi exclusivă proprietate şi paşnică posesie şi folosinţă, apartamentul nr. 4 de la etajul nr. 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. C. sector 2, compus din 2 camere, vestibul, oficiu, baie, bucătărie, pivniţă şi acces la pod, împreună cu cota aferentă din părţile comune ale construcţiei şi, de asemenea, din cota de teren pe care este edificată construcţia şi din curtea imobilului; obligarea pârâţilor în solidar la plata echivalentului lipsei de folosinţă a apartamentului pe ultimii 3 ani, evaluată provizoriu la suma de 3.600.000 lei; obligarea pârâţilor la plata echivalentului degradărilor aduse apartamentului şi părţilor comune ale construcţiei şi a cheltuielilor necesare aducerii spaţiilor construite în situaţia lor constructivă anterioară, evaluate provizoriu la suma de 5.000.000 lei.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea reclamantului şi a dispus obligarea Consiliului Local al municipiului Bucureşti şi SC F.O.I. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, iar, contrar prevederilor art. 480 C. civ. şi ale OUG nr. 40/1999, pârâţii refuză să elibereze imobilul.
În cauză s-au administrat probe: înscrisuri, expertiză tehnică construcţii şi expertiză contabilă.
La termenul din 29 noiembrie 2000, pârâtul, Consiliul General al municipiului Bucureşti, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, pe care instanţa a admis-o şi a constatat că, faţă de acest pârât, există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte obligaţia acestuia de a lăsa reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 2.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1597 din 24 octombrie 2001, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul C.E.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că între imobilul menţionat în sentinţa civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994 şi cel din prezenta acţiune nu există identitate, în sensul că, prin hotărârea menţionată, s-a constatat dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. C., nr. 2, sector 2 şi, de asemenea, că pârâţii V. deţin apartamentul nr. 3 din imobil, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, precum şi din expertizele efectuate în cauză.
Se mai reţine că, în conformitate cu concluziile expertizei tehnice construcţii, pârâţii nu au provocat degradări imobilului, astfel că, faţă de neconcordanţele dintre susţinerile din acţiune şi probele dosarului, precum şi faţă de prevederile OUG nr. 40/1999, instanţa consideră acţiunea neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul C.E., considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive: este greşită aprecierea instanţei în sensul că nu s-ar fi dovedit identitatea dintre imobilul la care se referă prezenta acţiune şi cel cu privire la care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994, prin care s-a recunoscut valabilitatea dreptului de proprietate al reclamantului; în mod eronat a considerat prima instanţă că există autoritate de lucru judecat în privinţa pârâtului, Consiliul General al municipiului Bucureşti, faţă de împrejurarea că s-a reţinut că nu există identitate între imobilul din prezenta acţiune şi cel pentru care s-a recunoscut dreptul de proprietate în dosarul nr. 6900/1994, precum şi faţă de faptul că nu există identitate de cauză în cele două acţiuni în discuţie.
Se mai susţine, în motivele de apel, că pârâţii V. au fost notificaţi de către reclamant în vederea încheierii contractului de închiriere, în conformitate cu prevederile OUG nr. 40/1999, dar aceştia au refuzat să dea curs notificării, fiind, în prezent, deţinători fără titlu ai imobilului, proprietatea reclamantului, pe care îl folosesc în mod necorespunzător, întrucât nu întreţin părţile comune ale acestuia, ceea ce duce la ruinarea imobilului, pe zi ce trece.
La termenul din 12 martie 2002, instanţa de apel a dispus ataşarea dosarului nr. 6900/1994 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994, pentru a se verifica adresa imobilului revendicat în acel litigiu şi adresa imobilului din prezenta cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 186/A din 16 aprilie 2002, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant C.E., a schimbat în parte sentinţa atacată, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis acţiunea faţă de pârâtul, Consiliul General al municipiului Bucureşti, dispunând obligarea acestuia să lase, în deplină şi exclusivă proprietate, precum şi paşnică folosinţă reclamantului, apartamentul nr. 4, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti str. C. nr. 11, sector 2, compus din 2 camere, dependinţe şi anexe plus 25,46 metri pătraţi teren situat în curtea imobilului; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile, privind respingerea acţiunii, faţă de pârâţii V., ca neîntemeiată, precum şi a capetelor de cerere privind cota aferentă din părţile comune ale construcţiei şi din cota de teren pe care este edificată construcţia, privind obligarea la plata echivalentului lipsei de folosinţă a apartamentului şi privind plata echivalentului degradărilor aduse apartamentului şi părţilor comune ale construcţiilor şi cheltuielilor necesare aducerii spaţiilor constructive în situaţia anterioară, toate aceste cereri în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti, ca neîntemeiate.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, că în mod greşit prima instanţă a admis această excepţie, dar nu pentru faptul că nu ar exista identitate de cauză între cele două acţiuni, cum susţine apelantul, întrucât sunt întrunite condiţiile triplei identităţi între cele două acţiuni, ci pentru faptul că sentinţa civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994 nu a fost pusă în executare în timp de 3 ani de la rămânerea definitivă, astfel că şi-a pierdut puterea de lucru judecat şi nu mai poate fi executată.
Pe fond, s-a reţinut că sentinţa civilă, pronunţată în 1994, reprezintă un mijloc de probă în favoarea reclamantului, privind constatarea dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului în discuţie, ce nu a fost combătut prin administrarea nici unei dovezi contrare din partea pârâtului, Consiliul General al municipiului Bucureşti.
S-a mai reţinut că, atât reclamantul, cât şi reprezentantul statului şi ceilalţi eventuali proprietari, care locuiesc în imobil, au un drept de proprietate forţată şi perpetuă asupra terenului pe care este edificată construcţia şi a părţilor comune ale construcţiei.
În ceea ce priveşte acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor V.T., V.T. şi V.I., ce a fost respinsă ca neîntemeiată, s-a reţinut, pe de o parte, că atributele dreptului de proprietate specifice acţiunii în revendicare nu pot fi opuse chiriaşilor, iar pe de altă parte, că aceştia locuiesc în alt apartament decât cel revendicat, respectiv, apartamentul cu nr. 3.
Privind contraechivalentul lipsei de folosinţă, instanţa de apel a arătat că pârâţii nu pot fi obligaţi la plata acestuia, atâta timp cât reclamantul, deşi a avut posibilitatea să pună în executare sentinţa civilă iniţială, nu a efectuat nici un demers în acest sens.
Referitor la obligarea pârâţilor la echivalentul degradărilor aduse apartamentului şi părţilor comune construcţiilor, precum şi la cheltuielile necesare aducerii spaţiilor constructive în situaţia anterioară, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat, întrucât raportul de expertiză menţionează aspecte generale, referitoare la despăgubirile din aceste zone, dar fără să poată identifica persoanele culpabile de producerea lor.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâtul, municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi reclamantul C.E.
În recursul declarat de pârâtul, municipiul Bucureşti, prin Primarul General, acesta a criticat soluţia instanţei de apel privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
În recursul declarat de reclamantul C.E., acesta a criticat Decizia pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în primul rând, că în mod greşit s-a reţinut că, atât reprezentantul statului, cât şi ceilalţi eventuali proprietari, care locuiesc în imobil, au un drept de proprietate forţată şi perpetuă asupra terenului pe care este edificată construcţia şi asupra părţilor comune ale construcţiei, atâta timp cât nu s-a făcut nici o dovadă că, în afara reclamantului, ar mai fi şi alte persoane fizice sau juridice, care ar fi coproprietari ai imobilului în litigiu.
Mai susţine recurentul că, în mod eronat, s-a respins acţiunea faţă de pârâţii V., ca netemeinică, atâta timp cât s-a făcut dovada că aceştia au refuzat să încheie cu el, în calitate de proprietar, contract de închiriere, ceea ce atrage aplicarea art. 13 din OUG nr. 40/1999 şi că prezenta acţiune este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar (detentor precar).
Recurentul critică Decizia atacată şi pentru că instanţa de apel s-a prevalat de o eroare materială (intimaţii-pârâţi V. locuiesc în apartamentul. 3 şi nu în apartamentul 4, cum s-a menţionat în acţiune), pentru a adopta o atitudine pur formală la adăpostul căreia a evitat să soluţioneze fondul procesului.
În ceea ce priveşte modul în care a motivat instanţa de apel respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în recurs se critică argumentaţia conform căreia, la împlinirea celor 3 ani de la momentul rămânerii definitive, sentinţa civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994 şi-a pierdut puterea de lucru judecat în temeiul art. 6 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, se susţine că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică atunci când este vorba de drepturi reale, jurisprudenţa pronunţându-se în mod constant, în sensul că acţiunile în revendicare, cu privire la asemenea drepturi reale, sunt imprescriptibile.
Recursul declarat de pârâtul, municipiul Bucureşti, prin Primarul General, este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C. civ., are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută într-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.
Principiul autorităţii de lucru judecat împiedică astfel, nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceiaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată în alt proces.
În speţa de faţă, în mod evident se întrunesc condiţiile triplei identităţi între cele două acţiuni, respectiv:
Există identitate de părţi, în ambele procese participând reclamantul şi reprezentantul statului.
Prin identitate de părţi se înţelege participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, fiind lipsit de relevanţă faptul că, pe lângă acestea, în cel de-al doilea mai figurează şi alte persoane, atâta timp cât acestea sunt considerate, din cauza raportului juridic ce le leagă cu părţile în litigiu, ca participând la efectele judecăţii.
Există şi identitate de obiect, deoarece în prima acţiune se solicită obligarea pârâtului de a lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. C. nr. 11, sector 2, iar în prezenta se solicită doar o parte din imobil, dar aceasta se înglobează în imobilul mai sus menţionat, astfel că identitatea de obiect subzistă.
Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat nu este necesar ca obiectul ambelor acţiuni să fie identic formulat, fiind suficient ca, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, să rezulte că acesta este acelaşi, fapt ce determină corelativ şi identitatea de cauză.
Există, de asemenea, identitate de cauză, întrucât, în prima acţiune, se contestă valabilitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului, iar în prezenta acţiune se invocă această sentinţă civilă.
Cauza, în sensul în care este definită ca element al acţiunii, trebuie privită sub aspectul scopului urmărit de subiectul dreptului, fiind în ambele acţiuni acelaşi: apărarea, ocrotirea dreptului de proprietate al reclamantului.
În ceea ce priveşte recursul reclamantului C.E., acesta este nefondat în raport cu cele ce urmează:
Faţă de motivul de recurs prin care se critică motivarea instanţei de apel, privitor la excepţia autorităţii de lucru judecat şi se susţine că acţiunile, având ca obiect drepturi reale, sunt imprescriptibile, este de reţinut că această argumentaţie nu este aplicabilă speţei.
Astfel, conform prevederilor art. 405 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.
În cazul de faţă, sentinţa civilă nr. 8732, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, la data de 10 octombrie 1994, a rămas definitivă la data de 20 iulie 1995.
Termenul până la care reclamantul C.E. ar putea pune în executare această hotărâre judecătorească este 19 iulie 2005, conform dispoziţiilor procedurale mai sus menţionate, ce sunt aplicabile speţei.
Dar, pentru recurentul-reclamant nu mai are relevanţă, în prezent, data la care se împlineşte acest termen de prescripţie, întrucât din actele şi lucrările dosarului reiese, fără echivoc, faptul că pârâtul, Consiliul General al municipiului Bucureşti, a executat de bună voie dispozitivul sentinţei civile nr. 8732 din 10 octombrie 1994, punându-l în posesie pe C.E., în calitatea sa de proprietar al imobilului din Bucureşti, str. C. nr. 11, sector 2.
În acest sens, la dosarul de fond (dos. nr. 5211/2000 al Tribunalului Bucureşti) se află răspunsul SC F.O.I. SA la adresa instanţei prin care se solicită comunicarea situaţiei juridice actuale a imobilului în litigiu. Din acest răspuns reiese că imobilul a fost retrocedat numitului C.E., în baza dispoziţiei nr. 1909 din 22 decembrie 1995 a Primarului General al municipiului Bucureşti.
De asemenea, la dosarul de fond se află o copie a adresei nr. 12455 din 12 februarie 1996, emisă de Consiliul Local al municipiului Bucureşti – Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar - către chiriaşii imobilului situat în str. C., nr. 11, sector 2, prin care li se aduce la cunoştinţă că, în baza sentinţei civile nr. 8732 din 10 octombrie 1994, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, irevocabilă şi executorie, precum şi a dispoziţiei Primarului General al municipiului Bucureşti nr. 1909 din 22 decembrie 1995, imobilul a fost restituit în proprietatea domnului C.E. şi, prin urmare, contractele de închiriere încheiate cu SC F.O.I. SA îşi încetează aplicabilitatea, urmând ca noul proprietar să le respecte locaţiunea, conform art. 1437 C. civ. şi Legii nr. 17/1994.
O dovadă în plus o constituie chiar cererea reclamantului C.E., depusă în dosarul nr. 6900/1994 (ataşat la prezentul dosar, conform dispoziţiilor Curţii de Apel Bucureşti), prin care solicită emiterea titlului executoriu în vederea obţinerii drepturilor ce i-au fost acordate prin sentinţa civilă nr. 8732 din 10 octombrie 1994, de către Consiliul Local al municipiului Bucureşti. Hotărârea judecătorească învestită cu formulă executorie i-a fost înmânată la data de 15 decembrie 1995, iar, la data de 22 decembrie 1995, a fost emisă dispoziţia nr. 1909, prin care C.E. a fost pus în posesia imobilului retrocedat.
În această situaţie este evident că reclamantul avea la dispoziţie, împotriva pârâţilor V., o acţiune în evacuare, întemeiată pe dispoziţiile OUG nr. 40/1999, care, dacă ar fi fost promovată pe calea unei ordonanţe preşedinţiale, ar fi asigurat şi o celeritate maximă a procesului.
Or, prin promovarea prezentei acţiuni, reclamantul a ales o cale greşită de a-i evacua din imobil pe pârâţii, persoane fizice, ocolind, fără temei, opţiunea unei acţiuni în evacuare în baza OUG nr. 40/1999.
Cauza acţiunii în evacuare o constituie ocuparea abuzivă a locuinţei de către pârât şi voinţa reclamantului de a face ca această ocupare să înceteze, stabilindu-se o stare corespunzătoare dreptului pretins, respectiv, predarea locuinţei în materialitatea ei.
Este vorba de o obligaţie de a face, adică de a preda proprietarului materialmente locuinţa, dar care nu trebuie confundată cu obligaţia de a da, respectiv, de a constitui sau transmite un drept real.
Reclamantul nu ar fi trebuit să caute să-şi valorifice dreptul de proprietate în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci în cadrul unei acţiuni în evacuare, urmând să-l constrângă pe pârât să execute o obligaţie de a face, adică de a evacua şi preda material locuinţa.
Altfel spus, reclamantul nu ar fi trebuit să solicite obligarea pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar să îi evacueze şi să i-l predea în materialitatea lui.
În cadrul unei acţiuni în evacuare, reclamantul ar fi putut cere părţilor, întemeiat, să îi plătească şi echivalentul lipsei de folosinţă al apartamentului în discuţie.
Cu privire la obligarea pârâţilor la plata echivalentului degradărilor aduse apartamentului şi părţilor comune construcţiilor, precum şi la cheltuielile necesare aducerii spaţiilor constructive în situaţia anterioară, în mod corect au respins instanţele acest capăt de cerere, ca neîntemeiat, motivat de faptul că raportul de expertiză tehnică menţionează aspecte generale, referitoare la degradările din aceste zone, fără, însă, a identifica persoanele culpabile de producerea lor. Aceste dovezi nu s-au făcut nici prin alte mijloace de probă.
Faţă de considerentele expuse, recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul C.E. împotriva deciziei civile nr. 186 din 16 aprilie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Admite recursul declarat de municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1597 din 24 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3551/2004. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 3392/2004. Civil. PENSIE ÎNTRETINERE. Recurs → |
|---|
