ICCJ. Decizia nr. 3935/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 763 din 25 octombrie 2001 la Tribunalul București reclamantul M.G.G. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, SCAVL B. SA, R.E., C.M. și C.L. să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la 29 octombrie 1996, 31 octombrie 1996 și 8 noiembrie 1996 și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Statului Român fără titlu valabil, prin nelegală aplicare a Decretului nr. 92/1950 precum și că Primăria Municipiului București a vândut pârâților, persoane fizice, apartamentele nr. 4, 5 și 6, în temeiul Legii nr. 112/1995, cu nerespectarea dispozițiilor art. 1803 C. civ. potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuți asupra bunului înstrăinat.
Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința civilă nr. 881 din 3 iunie 2002 a respins acțiunea.
S-a reținut că acțiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "actele juridice de înstrăinare ... având ca obiect imobilele care cad sub incidența prevederilor acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării".
S-a arătat că prin sentința civilă nr. 3054 din 24 martie 1998 a Judecătoriei sector 4 București, definitivă, s-a reținut cu putere de lucru judecat că imobilul proprietatea D.M., decedată la data de 2 mai 2001, autoarea reclamantului a fost preluat de Statul Român cu titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin naționalizare.
S-a menționat că în temeiul Legii nr. 112/1995 Primăria Municipiului București, prin SCAVL B. SA, a vândut pârâților R.E., C.M. și C.L. la 29 octombrie 1996, 31 octombrie 1996 și respectiv 8 noiembrie 1996 apartamentele nr. 4, nr. 6 și respectiv nr. 5 din imobilul în litigiu, cu respectarea dispozițiilor art. 9 din actul normativ menționat.
Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia civilă nr. 20 din 17 ianuarie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.G.G. împotriva sentinței civile nr. 881 din 3 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, cu motivarea că just instanța de fond a reținut că prin hotărârea judecătorească anterioară definitivă, s-a stabilit valabilitatea titlului Statului precum și că cele trei contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
în termen legal împotriva deciziei civile nr. 20 din 7 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, a declarat recurs reclamantul M.G.G. solicitând casarea în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând în esență că:
1. greșit s-a reținut existența autorității de lucru judecat referitor la capetele de cerere având ca obiect revendicarea apartamentelor aflate în posesia pârâților persoane fizice; 2. acțiunea în revendicare se impunea a fi admisă întrucât autoarea sa D.M., avea un titlu preferabil (actul de donație din 30 ianuarie 1933) prin comparare cu actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice; 3. în urma comparării titlurilor de proprietate, chiar subdobânditorii de bună credință trebuie să restituie bunul adevăratului proprietar dacă aceștia din urmă nu pot invoca în favoarea lor uzucapiunea.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 1201 C. civ. este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Prin sentința civilă nr. 3054 din 24 martie 1998 a Judecătoriei sector 4 București a fost respinsă acțiunea formulată de M.D., autoarea reclamantului, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București pentru Statul Român prin care s-a solicitat să se constate că imobilul situat în București, a trecut în proprietatea statului fără titlu și să fie obligat pârâtul să-i lase bunul în deplină proprietate și posesie.
în prezenta cauză, primul capăt de cerere are ca obiect constatarea că măsura naționalizării aceluiași bun, în temeiul Decretului nr. 92/1992 este nulă iar prin al doilea capăt de cerere se solicită să fie obligată Primăria Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul.
Instanțele de fond și de apel au reținut corect că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește constatarea că imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul Statului Român cu titlu precum și în ceea ce privește revendicarea bunului de la acesta.
Celelalte capete de cerere din acțiune nu au fost soluționate pe cale de excepție ci considerându-se că sunt nefondate.
în temeiul Legii nr. 112/1995 Primăria Municipiului București prin SCAVL B. a vândut o parte din imobilul în litigiu și anume: la data de 29 octombrie 1996 apartamentul nr. 4 pârâtei R.E.; la data de 31 octombrie 1996 apartamentul nr. 6 pârâtei C.M., la data de 8 noiembrie 1996 apartamentul nr. 5 pârâtului C.L.
Prin acțiune, reclamantul M.G.G. a solicitat să se constate nulitatea acestor contracte de vânzare-cumpărare susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 1803 C. civ. care prevăd că actele translative de bunuri și de drepturi transmit dobânditorului drepturile ce înstrăinătorul avea asupra proprietății imobilului.
într-adevăr, în principiu, nu se poate recunoaște efect translativ de proprietate contractului de înstrăinare a unui bun care nu aparține vânzătorului căci se contravine principiului nemo plus inris ad allium transferre polist quane ipse habet.
în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, a fost preferat acesta din urmă pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Aceste considerente sunt concretizate în principiu aparenței în drept a cărui esență este exprimată prin adagiul error communis facit jus.
Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții: eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului și buna credință a subdobânditorului.
în speță instanța de apel a reținut corect că pârâții persoane fizice cu bună credință au cumpărat, atâta vreme cât calitatea de proprietar a Statului Român fusese constatată prin hotărâre judecătorească definitivă.
Față de valabilitatea titlului pârâților-cumpărători just au fost respinse capetele de cerere din acțiune având ca obiect revendicarea apartamentelor înstrăinate acestora.
"Compararea titlurilor" nu este o normă legală ci o nevalabilitate prin care, în practica judiciară, se soluționează acțiunea în revendicare atunci când atât reclamantul cât și pârâtul au dobândit prin act juridic, un bun imobil, de la autori diferiți. în speță însă înstrăinătorii nu sunt "autori diferiți" ai părților, în timp, imobilul dobândit de autoarea reclamantului a trecut, prin naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950, în patrimoniul Statului Român care, la rândul său l-a înstrăinat, în condițiile Legii nr. 112/1995.
Față de considerentele menționate, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3219/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4001/2004. Civil → |
|---|
