ICCJ. Decizia nr. 3803/2004. Civil
| Comentarii |
|
Reclamantul D.P. a acționat în judecată pe M.P. și P.A.L., pentru ca instanța prin sentința ce o va pronunța să constate că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din Ploiești compus dintr-un teren în suprafață de 300 mp și o construcție, parter și etaj formată din 12 camere și dependințe. în motivarea acțiunii reclamantul a arătat ca la data de 13 august 1993 a cumpărat de la numita N.M. imobilul de la adresa susmenționată, în temeiul unui antecontract, intitulat "Declarația de vânzare-cumpărare" cu suma de 10.000 dolari, plătită integral la data redactării înscrisului.
Prin același antecontract, reclamantul s-a angajat să achite vânzătoarei o chirie de 200.000 lei lunar pe perioada derulării contractului de închiriere înregistrat la Administrația Financiară sub numărul 562/1993, până la perfectarea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
în cuprinsul acțiunii reclamantul a mai susținut că având credința calității sale de proprietar și cu acordul vânzătoarei, a realizat lucrări de îmbunătățire explicit enumerate în acțiune, care au fost de natura a spori în mod considerabil valoarea imobilului dar că tergiversându-se perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, între timp vânzătoarea decedând, a fost pus în situația de a-i acționa în judecată pe succesorii acesteia, respectiv pârâții, pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.
Prin întâmpinarea cerere reconvențională, P.A.L. a contestat autenticitatea înscrisului, "Declarație de vânzare" și făcând în acest sens plângere penală, a solicitat totodată evacuarea reclamantului-pârât D.P. din spațiu ocupat în imobil pentru lipsa de titlu și obligarea acestuia la ridicarea lucrărilor pretins de îmbunătățire ale imobilului, întrucât au fost edificate cu rea credință, fără acordul defunctei N.M., iar prin natura lor lucrările sunt demontabile.
La termenul din 17 septembrie 1998, pârâta a depus la dosar copia contractului de vânzare cumpărare autentificat sub numărul 798 din 8 iunie 1998, din care rezultă că a vândut imobilul din Ploiești, numitului D.N.M., și ca urmare, s-a procedat introducerea în cauză, în calitate de pârât a numitului D.N.M.
Printr-o acțiune separată, formând obiectul dosarului 9418/1948 reclamantul D.P. a chemat în judecată pe pârâții D.N.M. și P.A.L., solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 798 din 8 iunie 1998, precum și a certificatului de moștenitor nr. 436/1996 eliberat de Biroul Notarial nr. 6 București.
în motivarea acțiunii, reclamantul D.P. a arătat că după decesul vânzătoarei N.M., pârâta P.A.L. cu rea credință și printr-un concurs fraudulos cu D.N.M., a vândut acestuia din urmă imobilul, deși ambele părți cunoșteau ca imobilul ieșise din patrimoniul defunctei.
în temeiul art. 164 C. proc. civ., la termenul din 16 februarie 1998, instanța a dispus conexarea dosarului nr. 9418/1998 la dosarul 4013/1997, iar prin sentința 12817 din 16 decembrie 1997 Judecătoria Ploiești și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, reținând că obiectul litigiului dedus judecății depășește 150.000.000 lei, care atrage incidența dispozițiunilor art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.
Prin sentința nr. 238 din 19 iulie 1999, Tribunalul a respins acțiunile conexe formulate de reclamantul D.P. și a admis parțial cererea reconvențională formulată de P.A.L., dispunând evacuarea necondiționată a reclamantului D.P. din imobilul situat în Ploiești. Prin decizia civilă nr. 5 din 28 februarie 2000, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul formulat de D.P. și desființând sentința 238 din 19 iulie 1999 a Tribunalului Prahova, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Tribunalului Prahova.
Curtea a reținut că prima instanță nu a administrat probele încuviințate și a omis să se pronunțe în legătură cu probele solicitate de pârâți, necesare stabilirii adevăratelor raporturi ale părților și a existenței situației de fapt reale.
Prin aceeași decizie s-a dispus ca instanța să ia în examinare și celelalte aspecte ale apelului, inclusiv cererea subsidiară de transformare a acțiunii în constatarea proprietății în acțiune în pretenții, de obligare a pârâtei la plata prețului vânzării, la contravaloarea lucrărilor de construcție - îmbunătățiri, efectuate la imobil și acordarea dreptului de retenție asupra imobilului până la executarea creanței.
După reînregistrarea cauzei la Tribunalul Prahova sub numărul 2539/2000, reclamantul D.P. și-a precizat acțiunea.
întrucât pârâta P.A.L. s-a folosit de clauza de dezicere din actul de vânzare pe care l-a încheiat autoarea sa N.M. în 1993, prin perfectarea în 1998 a actului de vânzare-cumpărare, în forma autentică - cu D.N.M., reclamantul D.P. nu a mai stăruit asupra capătului de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, solicitând însă obligarea pârâtei Popovici Luminița la restituirea sumei de 10.000 dolari SUA, prețul vânzării în echivalent la data restituirii, precum și la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire și extindere efectuate imobilului revândut de către pârâtă.
în raport de această precizare a acțiunii făcută de reclamant, cauza s-a soluționat în continuare numai în contradictoriu cu pârâta P.A.L.
Prin sentința 581 din 14 mai 2003, pronunțată după administrarea probatoriilor, Tribunalului Prahova a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantului invocată de pârâta, a luat act de renunțarea acesteia la reconvenționala formulată în cauză și a admis parțial acțiunea reclamantului D.P. sub aspectul obligării pârâtei la plata către acesta, a echivalentului în lei, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 10000 dolari SUA precum și a sumei de 12.723.750 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut ca reclamantul D.P. a încheiat la 18 august 1993 cu N.M., în prezent decedată, un înscris în baza căruia a plătit acesteia suma de 10.000 dolari SUA, reprezentând prețul de cumpărare al imobilului din Ploiești, teren de 300 mp, și construcție parter și etaj.
Instanța a mai reținut că înscrisul încheiat la 18 august 1993 intitulat "Declarația de vânzare" opozabil pârâtei P.A.L., moștenitoarea defunctei N.M. nu inserează data efectivă pentru perfectarea contractului de vânzare cumpărare în forma autentică, motiv pentru care termenul de prescripție a început să opereze de la data decesului promitentei vânzătoare N.M., respectiv 18 martie 1996. în raport de această dată, acțiunea formulată de D.P. la 11 Martie 1997 se înscrie în termenul de prescripție general, acela de 3 ani, prevăzut de Decretul 167/1958.
S-a mai reținut pe baza probelor testimoniale coroborate cu înscrisul "Declarație de vânzare" ca reclamantul D.P. a înmânat promitentei vânzătoare N.M. la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, 18 august 1993, suma de 10.000 dolari SUA, cu titlul de preț al imobilului. întrucât nu s-a mai putut executa pe parcurs obligația perfectării contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică, capăt de cerere în privința căruia reclamantul D.P. a și renunțat, suma reprezentând prețul vânzării trebuie restituită de către pârâta P.A.L., moștenitoarea acceptantă a succesiunii defunctei N.M.(vânzătoarea promitentă).
Prin decizia 194 din 22 septembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul pârâtei P.A.L. împotriva sentinței nr. 581 din 14 mai 2003 a Tribunalului Prahova precum și cererea reclamantului D.P. privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a înlocuit motivarea primei instanțe, reținând ca termenul general de prescripție al dreptului material la acțiunea curge nu de la data decesului promitentei vânzătoare N.M., intervenită la 18 martie 1996, așa cum greșit a reținut instanța de fond ci din momentul în care reclamantul a aflat de denunțarea antecontractului de vânzare-cumpărare, intervenită la data perfectării în formă autentică a vânzării imobilului, între pârâta P.A.L. și D.N.M.
Raportat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, 3 august 1998, intervenit între pârâta P.A.L. și D.N.M., precizarea acțiunii făcută de reclamantul D.P. la 11 aprilie 2000 prin care a renunțat la capătul de acțiune privind constatarea dreptului de proprietate, solicitând în schimb returnarea prețului de 10.000 dolari SUA în echivalent de la data restituirii ca si despăgubirile pentru îmbunătățirile aduse imobilului, se înscrie în termenul legal de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 Decret 167/1958.
în baza acestor considerente, Curtea de Apel a conchis ca în mod corect tribunalul ca instanță de fond a respins excepția de prescripție.
Instanța de apel a înlăturat și criticile referitoare la lipsa unui temei legal de restituire a prețului, câtă vreme nu s-a solicitat rezoluțiunea antecontractului, a cărui valabilitate pârâta P.M. a pus-o la îndoială.
S-a reținut că pârâta în calitate de moștenitoare acceptantă, este ținută de pasivul succesiunii și ca prin perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu D.N.M., în formă autentică, s-a dat eficienta clauzei de dezicere din antecontract, care are drept consecință restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestuia, respectiv prețul.
Cât privește aspectele legale de lipsa de valabilitate a antecontractului, instanța printr-o simplă motivare se referă la contextul perfectării acestuia precum și la faptul că expertiza grafică efectuată în cauză confirmă semnătura defunctei, condiție esențială a oricărui înscris sub semnătură privată.
Instanța coroborând conținutul înscrisului "Declarație de vânzare" cu dispozițiile martorilor, a lămurit sensul exact al unora din clauzele înscrisului, inclusiv plata efectivă de către reclamantul D.P. a prețului de 10.000 dolari către N.M.
împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul Prahova a declarat recurs pârâta P.A.L.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 martie 2004, înalta Curte de Casație și Justiție constatând ca recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 3021C. proc. civ., modificat și completat prin O.U.G. nr. 58/2003 și ca motivele pe care acesta se întemeiază precum și dezvoltarea lor se încadrează și cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de pârâta P.M.
în motivarea recursului, pârâta P.A.L. invocă următoarele aspecte de nelegalitate ale deciziei.
- într-un prim motiv de recurs fondat în drept pe dispozițiunile art. 304 pct. 1 coroborat cu art. 7 alin. (2) Decretul nr. 167/1958, recurenta arată că în mod greșit instanța de apel a respins excepția prescripției extinctive.
Acțiunea în restituirea sumei de bani cuprinsă în pretinsa declarație încheiată la 13 august 1993 se putea face până la 13 august 1996, deoarece în declarație "nu era trecut un termen". Reclamantul precizându-si acțiunea la 11 aprilie 2000 cu ocazia rejudecării cauzei, pretențiunile sale privind restituirea prețului de 10.000 dolari SUA reprezintă o cerere nouă formulată la 7 ani de la data nașterii raportului pretins a o fundamenta.
Instanța a considerat greșit că termenul de prescripție în restituirea prețului operează din momentul în care reclamantul a aflat despre existența actului autentic de vânzare-cumpărare către o terță persoană, fiindu-i aplicabile dispozițiunile art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958.
Textul art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958 este textul ce vizează obligațiile ce urmează a se executa la cererea creditorului. în speță însă, singurul temei al rezoluțiunii este neîndeplinirea obligației de a face actul autentic până la data de 18 martie 1996, data care coincide cu decesul promitentei vânzătoare N.M. Ori reclamantul nu a solicitat niciodată rezoluțiunea vânzării, astfel că prescripția începe să curgă de la nașterea raportului de drept, în lipsa unui termen de executare a obligației.
Așadar, instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiunilor art. 7 alin. (1) Decret nr. 167/1958 în loc de a face aplicarea art. 7 alin. (2) din același decret.
Lipsa temeiului de drept al acțiunii a generat și lipsa temeiului de drept al hotărârii, nulitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acțiunea în pretenții formulată de reclamant nu este fondată în drept, iar această lipsă s-a reflectat în lipsa temeiului de drept al hotărârii, care nu putea fi decât rezoluțiunea și nu îmbogățirea fără just temei invocată în apel.
Susținerea instanței de apel care a pretins ca reclamantul a indicat acest temei în notele scrise, încalcă dreptul la apărare al pârâtei, în afară de faptul că întregirea cererii cu motivele de drept nu se putea face potrivit art. 132 C. proc. civ. decât până la prima zi de înfățișare.
Nici Curtea nu conferă temeiul de drept al admiterii acțiunii făcând o vagă trimitere la dispozițiunile art. 774 C. civ., fără legătură cu cauza.
Cel de al treilea motiv de recurs în care se invocă nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizează calificarea greșită făcută de instanță a înscrisului " Declarație de vânzare" ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare când în realitate acesta este un contract de închiriere, în care s-au completat fraudulos clauzele unui pretins contract de vânzare-cumpărare. Soluția instanței în interpretarea înscrisului și calificarea acestuia, este în contradicție cu actele dosarului, deoarece nu se motiva încheierea în august 1993 a antecontractului, de vreme ce în iulie a aceluiași an N.M. o instituia pe pârâta legatară universală, în baza unui testament olograf.
în sprijinul acestui motiv de recurs, pârâta face o amplă analiză și argumentare a contradicțiilor înscrisului intitulat "Declarație de vânzare" de natură a-i descalifica valoarea juridică, precum și lipsa de logică a existenței contractului de închiriere, în care reclamantul era ținut de plata unei chirii de 200.000 lei lunar până la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Invocând și nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborat cu art. 1177 și art. 1295 C. civ. recurenta P.A.L. arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece un înscris nu este opozabil unui moștenitor, dacă nu este scris în totalitate de autor, afară de cazul în care înscrisul a dobândit o dată certă.
înscrisul fiind întocmit în frauda succesorilor, ei devin terți, astfel că efectele înscrisului nu le sunt opozabile.
Actul nu este o vânzare perfectă - autentică și cu respectarea formelor de publicitate pentru ca pârâta să fie ținută de efectele acestuia.
Instanța înfrângând dispozițiunile art. 1141 C. civ. și art. 1197 alin. (2) C. civ. a comis nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Curtea nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind inadmisibilitatea probei cu martori. înscrisul nefiind un început de dovadă scrisă, întrucât nu conține decât semnătura autoarei, proba cu martori era inadmisibilă. în sensul art. 1178 C. civ. termenul de "scriptură" la care se referă art. 1197 alin. (2) C. civ. presupune o scriere considerată separat de semnătură.
Mai mult, în condițiile în care martorii erau prietenii reclamantului și fuseseră cercetați penal, aceștia aveau suficiente motive de dușmănie, astfel că audierea lor era inadmisibilă.
Instanța de apel a încălcat și dispozițiunile art. 1295 și art. 998 săvârșind nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece a consfințit vânzarea lucrului altuia.
N.M. nu putea vinde întreg imobilul, deoarece în conformitate cu certificatul de moștenitor 436 din 18 decembrie 1996 de pe urma defunctei N.M. a rămas cota de 3 din imobilul în litigiu, restul de 1 aparținând tatălui pârâtei M.P. Ca urmare, Curtea a considerat greșit că pârâta trebuia să plătească 10.000 dolari SUA în loc de 7.500 dolari SUA.
- în ultimul motiv de recurs pârâta invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 constând în încălcarea dispozițiunilor art. 1414 alin. (2) C. civ., arată că instanța de apel a creat un precedent judiciar periculos prin acceptarea unui înscris completat fraudulos și semnat de o bătrână de 80 ani, căruia i-a conferit efectele unei vânzări.
Recursul este nefondat.
în primul motiv de recurs P.A.L. critică soluția instanței de apel referitoare la respingerea excepției de prescripției.
Elementul esențial în rezolvarea excepției, raportat la dispozițiunile art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958 invocate în motivele de recurs îl constituie momentul de la care începe să opereze termenul de prescripție pentru restituirea prețului de 10.000 dolari SUA.
Este cert că la data de 13 august 1993 între D.P. și N.M. a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare intitulat "Declarație de vânzare" în privința imobilului din Ploiești pentru care reclamantul a achitat efectiv prețul de 10.000 dolari SUA stipulat în contract. Prin același antecontract reclamantul s-a angajat ca pe lângă prețul plătit la redactarea înscrisului să achite promitentei vânzătoare o chirie lunară de 200.000 lei pe întreaga perioadă a derulării contractului de închiriere înregistrat la Administrația Financiară sub nr. 562/1993 până la perfectarea contractului de vânzare cumpărare.
Până la decesului promitentei vânzătoare N.M. intervenit la 18 martie 1996, contractul de vânzare cumpărare nu s-a perfectat în formă autentică.
Pârâta P.A.L. este succesoarea în drepturi a defunctei N.M. pentru cota de 3 din imobilul în litigiu, conform certificatului de moștenitor 436/1996. Coindivizarul imobilului M.P. a donat cota sa de 1 din imobil fiicei sale respectiv pârâtei, la data de 8 aprilie 1997 după decesul vânzătoarei promitente, prin actul autentic 1182 al Biroului Notarial R.C.
La rândul său, P.A.L. s-a prevalat de clauza de dezicere din antecontractul de vânzare cumpărare încheiat de N.M. cu D.P., vânzând imobilul - litigios (deci după declanșarea la 11 martie 1997 a acțiunii în constatare) numitului D.N.M. prin actul autentic 798 din 8 iunie 1998.
întrucât pârâta a uzat de clauza de dezicere pe parcursul derulării procesului, reclamantul și-a precizat acțiunea la 16 august 1998, în fond după casarea cu trimitere intervenită prin Decizia nr. 5 din 28 ianuarie 2000 a Curții de Apel Ploiești și in temeiul îndrumărilor acesteia, solicitând obligarea pârâtei P.A.L. la restituirea prețului de 10.000 dolari SUA și contravaloarea îmbunătățirilor.
Antecontractul de vânzare cumpărare presupune un acord de voință contractual în care părțile își asumă reciproc obligația de a încheia între ele, în viitor un contract de vânzare-cumpărare stabilind conținutul esențial al acestuia. Antecontractul de vânzare cumpărare nu are efecte translative de proprietate, dar constituie un contract valabil din care izvorăsc pentru părți obligații de "a face" (îndatorirea de a îndeplini toate operațiile necesare pentru ca vânzarea-cumpărarea să poată fi perfectată potrivit legii). Drepturile și obligațiile izvorâte din antecontractul de vânzare cumpărare pot fi transmise prin cesiune sau moștenire, în condițiile dreptului comun.
Antecontractul nu este supus nici unei condiții speciale de formă, antecontractul având un caracter consensual.
Neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor de "a face" asumate prin antecontract, îndreptățește cealaltă parte la acțiunea în rezoluțiune cu consecința restituirii reciproce a prestațiilor primite și antrenarea răspunderii contractuale a părții în culpă, potrivit dreptului comun.
Restituirea reciprocă a prestațiilor intervine și în cazurile în care antecontractul ar fi lovit de nulitate, în cazurile în care perfectarea contractului de vânzare promis prin antecontract ar deveni imposibilă din motive neimputabile părților, ori ca urmare a operării clauzei de dezicere inserată în antecontract.
Dacă antecontractul este constatat printr-un înscris sub semnătură privată și s-au respectat modalitățile de plată ale prețului convenit în antecontract, iar una din părți sau succesorii săi în drepturi refuză să se prezinte la notar în vederea autentificării contractului de vânzare cumpărare promis, instanța judecătorească este îndreptățită, la cererea celeilalte părți să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare cumpărare și care să servească la intabularea dreptului.
în speță, în virtutea obligației ce îi revenea pârâtei P.A.L. în calitate de succesoare a promitentei vânzătoare N.M. de a perfecta contractul de vânzare cumpărare, reclamantul D.P. a acționat-o în judecată pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare cumpărare. Așadar până la data acționării în judecată și după aceea până la data de 8 iunie 1998 când pârâta P.A.L. a perfectat contractul de vânzare cumpărare în formă autentică cu D.N.M., aceasta a fost ținută de obligația de "a face" respectiv de a efectua formalitățile de vânzare, astfel că nici un moment în raporturile dintre părți nu s-a pus în discuție desființarea raporturilor contractuale și în consecință restituirea prestațiilor, respectiv a prețului.
Această răsturnare de situație a intervenit de abia în momentul în care pârâta P.A.L., perfectând contractul în formă autentică cu D.N.M. la 8 iunie 1998 a înțeles să dea eficiență clauzei de dezicere inserată în contractul "Declarație de vânzare". Noua situație intervenită a dus la modificarea acțiunii reclamantului din acțiune în constatare în actul în realizare (data de 11 aprilie 2000) în fond după casare, când acesta având reprezentarea imposibilității pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare a înțeles să dea eficiență consecințelor clauzei de dezicere din antecontract, aceea a restituirii prețului de 10.000 dolari SUA la valoarea zilei și a contravalorii investiției.
Dreptul la acțiunea în restituire se prescrie în termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data când reclamantul a cunoscut faptul că perfectarea vânzării nu mai este posibilă "Raportat la dispozițiunile art. 7 alin. (1) Decret nr. 167/1958 în speță, dreptul reclamantului la acțiunea în restituire a prețului și deci termenul de prescripție a început să opereze cel mai devreme la 8 iunie 1998 data perfectării actului autentic de vânzare cumpărare, când se prezumă că au fost îndeplinite și formalitățile de publicitate.
Cu certitudine însă, acest moment este marcat de data de 3 august 1998 când reclamantul a formulat acțiunea în constatarea nulității actului autentic 798 din 8 iunie 1998.
Solicitarea făcută de reclamant în precizarea acțiunii la data de 11 aprilie 2000, în fond după casare, în sensul renunțării la constatarea dreptului său de proprietate și obligarea pârâtei P.A.L. la restituirea prețului de 10.000 dolari SUA în echivalent la data restituirii precum și a despăgubirii aferente îmbunătățirilor aduse imobilului se înscrie în termenul general de prescripție, care a început să curgă de la data de 3 august 1998, când cu certitudine reclamantul a luat cunoștință de imposibilitatea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare.
Este adevărat că în temeiul art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958 în privința obligațiilor fără termen de executare, deci care urmează a se executa la cererea creditorului, termenul de prescripție începe să opereze de la nașterea raportului obligațional, dar în speță nu se pune în discuție obligația de "a face" decurgând din antecontract ci obligația de restituire a prețului, care este distinctă de obligația inițială și care a luat naștere în momentul în care s-a dat eficiența concluziei de dezicere, care a pus în discuție restituirea prestațiilor executate.
Temeiul restituirii prețului nu îl constituie rezoluțiunea contractului, care nu a fost cerută de reclamant așa cum susține recurenta, ci clauza de dezicere, care avându-și un suport contractual, poate opera în temeiul simplei manifestări a promitentului vânzător, în speță a succesoarei P.A.L. Clauza dezicerii nu pune în discuție neexecutarea culpabilă a obligației contractuale ci denunțarea unilaterală a contractului în temeiul clauzei contractuale.
Așadar, în cauză reclamantul nu trebuia să solicite instanței rezoluțiunea contractului de vreme ce acesta fiind denunțat de pârâta P.A.L. o atare cerere ar fi fost lipsită de obiect.
Aceste considerente conduc la concluzia netemeiniciei primului motiv de recurs.
Lipsa temeiului de drept al acțiunii în pretenții a reclamantului, cu referirea pe care recurenta o face la dispozițiunile art. 112 pct. 4 C. proc. civ. nu afectează valabilitatea cererii, deoarece acesta nu este obligatoriu.
Fundamentul pretențiunilor formulate în cererea de chemare în judecată presupune prezentarea situației de fapt, fără a fi obligatorie indicarea textelor de lege pe care reclamantul își întemeiază pretențiunile, deoarece încadrarea juridică revine judecătorului, instanței, care are la dispoziție obiectul și motivele de fapt.
într-un cuvânt este suficient ca reclamantul să arate temeiul pretențiunilor sale fără a indica și textul de drept substanțial corespunzător.
Or în speță, reclamantul formulându-și acțiunea modificatoare, s-a conformat exigențelor pct. 4 art. 112 C. proc. civ. în sensul precizărilor făcute mai sus, încadrarea în textul de lege fiind un act de judecată, căruia instanța de apel i s-a conformat.
Ca urmare, arătarea temeiului de drept al acțiunii nefiind obligatorie, indicarea lui de către reclamant în concluziile scrise și ne îmbrățișat de instanța de apel, nu este de natură să afecteze drepturile procesuale ale recurentei și nici să justifice aplicarea vreunei sancțiuni procedurale, în lipsa unui prejudiciu.
în cel de al treilea motiv de recurs, P.A.L. arată că instanța de apel a calificat greșit înscrisul dedus judecății ca fiind un antecontract de vânzare cumpărare, când în realitate este vorba de un contract de închiriere pe care s-au completat fraudulos clauzele unui pretins contract de vânzare cumpărare.
Critica este neîntemeiată.
în afară de faptul că în cuprinsul înscrisului antecontract promitenta vânzătoare explică motivul pentru care a recurs la întocmirea înscrisului pe un formular tipizat pentru fisc - în ideea de a conferi înscrisului o oarecare oficialitate, ancheta penală efectuată în cauză, expertiza grafică și depozițiile martorilor au evidențiat faptul că înscrisul nu este falsificat, că semnătura aparține defunctei vânzătoare, și că el exprimă voința reală a acesteia.
Faptul că reclamantul intimat s-a obligat să achite chiria de 200.00 lei lunar până la perfectarea actului este explicabil prin aceea că antecontractul de vânzare cumpărare nu are efecte translative și în plus această clauză denotă onestitatea cumpărătorului reclamant, care pe această cale a înțeles ca indirect să complinească prețul vânzării asupra căruia este posibil să fi avut reprezentarea insuficienței față de valoarea reală a construcției.
Oricum, pârâta P.A.L., deși de-a lungul întregului proces a contestat existența antecontractului, făcând referire la anumite deficiențe ale înscrisului, aceasta nu a solicitat anularea pe calea cererii reconvenționale, astfel ca efectele antecontractului nu puteau fi ignorate în raport de principiul aparenței de valabilitate a oricărui act juridic, până la anulare.
Argumentul recurentei potrivit căreia existența testamentului olograf făcut în favoarea sa în iulie 1993 în privința imobilului în litigiu excludea posibilitatea încheierii antecontractului de vânzare cumpărare în luna august 1993 nu are un suport legal.
Testamentul, ca act unilateral, formal și mortis cauza, este esențialmente revocabil iar, revocarea acestuia poate fi atât expresă cât și tacită. în speță, încheierea în luna august 1993 a antecontractului de vânzare cumpărare în privința bunului testat, semnifică până la evidentă revocare tacită a testamentului olograf întocmit de N.M. în favoarea recurentei. în nici un caz o atare succesiune a actelor juridice vizând imobilul în litigiu nu poate căpăta semnificația pe care recurenta încearcă să o dea, cu referire expresă la caracterul fraudulos al înscrisului antecontract.
în cel de al patrulea motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiunilor art. 1177 și art. 1295 , susținându-se în esență că înscrisul antecontract nu este opozabil succesoarei, întrucât a fost întocmit în frauda drepturilor sale, nu are dată certă și nu reprezintă o vânzare perfectă.
Critica este neîntemeiată, deoarece art. 1177 C. civ. nu instituie cerința datei certe pentru opozabilitate față de succesori.
Potrivit textului de referință, moștenitorii aceluia căruia i se opune un înscris sub semnătură privată pot declara că nu cunosc scriptura sau semnătura autorului. în această situație instanța este datoare să ordone verificarea actului (art. 1178 C. civ.).
în speță, expertiza grafică efectuată a confirmat ca semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată aparține promitentei vânzătoare N.M. Cât privește scrierea actului "Declarația de vânzare" nici cumpărătorul nu a susținut că ar aparține defunctei, dar aceasta nu afectează valabilitatea înscrisului față de statuările art. 1180 C. civ., căci N.M. nu s-a obligat la plata unei sume de bani ci și-a asumat o obligație de "a face".
Mai mult, ancheta penală efectuată în cauză în privința reclamantului D.P., la plângerea recurentei P.A.L. în legătură cu săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 288,art. 290 și art. 291 C. proc. civ., a concluzionat că faptele sesizate de aceasta nu există.
Lipsa formei autentice la care se referă recurenta în cel de al patrulea motiv de recurs (art. 1295 C. civ.) nu este o condiție de opozabilitate. Antecontractul de vânzare cumpărare ca orice contract își produce efectele față de părțile contractante și față de succesorii acestora în calitatea lor de avânzi cauza indiferent de forma actului.
Recurenta ignoră faptul că în speță, litigiul nu se poartă în legătură cu efectele contractului de vânzare - cumpărare ci cu acelea ale antecontractului, astfel că aspectele legate de încălcarea art. 1295 C. civ., la care se referă în motivele de recurs apar ca fiind de prisos.
Instanța de apel admițând proba cu martori nu a încălcat dispozițiunile art. 1191 și art. 1197 alin. (2) C. civ. așa cum se susține de P.A.L. în cel de al patrulea motiv de recurs.
Martorii, prezenți la întocmirea înscrisului "Declarație de vânzare" și semnatare, au fost audiați pentru a se stabili contextul în care N.M. l-a scris și nu pentru a se proba în contra și peste cuprinsul înscrisului.
Presupusele relații de dușmănie ale martorilor cu pârâta recurentă și de aici eventuala lipsă de obiectivitate a declarațiilor lor nu sunt aspecte ce țin de admisibilitatea probei testimoniale, așa cum se afirmă în motivele de recurs.
Și cealaltă critică referitoare la inadmisibilitatea probei cu martori în completarea înscrisului "Declarație de vânzare" - pe considerentul ca acesta fiind doar semnat și nu scris de defuncta nu întrunește cerințele unui început de probă scrisă în sensul art. 1197 C. civ., este de asemenea neîntemeiată.
în accepțiunea legii, prin început de dovadă scrisă se înțelege orice scriere emanând de la cel împotriva căruia s-a formulat acțiunea sau de la cel care îl reprezintă, de natura să facă crezut faptul pretins.
Constituie început de proba scrisă în sensul legii și înscrisul redactat de altul, dacă este semnat de partea care i se opune; așa cum este în speță "Declarația de vânzare".
Așa fiind, susținerea recurentei referitoare la inadmisibilitatea probei testimoniale nu are acoperire legală.
Este adevărat că N.M. nu putea vinde întreg imobilul, deoarece aceasta deținea o cotă indiviză de 3 din acesta, restul de 1 aparținându-i pârâtului M.P., tatăl recurentei, dar o atare vânzare care înglobează și cota indiviză a altuia nu este nulă ci este afectată de condiția atribuirii integrale a imobilului în lotul vânzătorului cu ocazia partajului.
Recurenta este ținută de obligația restituirii integrale a prețului, deoarece înainte de vânzarea către D.M. a deținut proprietatea întregului imobil în calitate de succesoare pentru cota de 3 și în calitate de donatară pentru cota de 1 (în temeiul contractului de donație autentificat la nr. 1182 din 6 aprilie 1997, primită de la M.P.
Dobândind proprietatea bunului prin succesiune și donație (în lipsa unei clauze de rezervă a donatorului referitoare la sarcinile imobilului) pârâta recurentă datorează plata integrală a prețului și nu în cotă de 3.
în speță nu se discută desocotirea între coindivizari, care presupune într-adevăr suportarea pasivului proporțional cotei, ci raporturile acestora (în ale căror drepturi și obligații s-a substituit recurenta) cu cumpărătorul, urmare a înlăturării efectelor antecontractului, care trebuie repus în situația anterioară prin restituirea integrală a prețului la valoarea zilei, așa cum s-a obligat prin antecontract promitenta vânzătoare cu ocazia inserării clauzei de dezicere.
Așadar, și acest motiv de recurs este neîntemeiat.
în ultimul motiv de recurs se susține că instanța de apel a încălcat dispozițiunile art. 1414 alin. (2) C. civ., creând un periculos precedent judiciar, deoarece în realitate părțile au încheiat un contract de închiriere, probă fiind formularul astfel intitulat, completat fraudulos cu un contract de vânzare cumpărare.
Susținerea recurentei este lipsită de temei legal.
Dispozițiunile art. 1414 C. civ. definesc locațiunea și efectele sale, dar ele nu au legătură cu prezentul litigiu. Făcând în cauză aplicarea dispozițiunilor art. 977 C. civ., referitoare la interpretarea contractelor după intenția comună a părților, rezultă până la evidenta, așa cum de altfel a reținut și instanța de apel că avem de a face cu un contract de vânzare cumpărare.
în cuprinsul înscrisului, promitenta vânzătoare explică motivația pentru care antecontractul a fost scris pe formularul intitulat "Declarație". Și logic nu se mai justifica încheierea unui contract de închiriere, de vreme ce acesta există deja, fiind înregistrat sub numărul 562/1992, însăși promitenta vânzătoare făcând referire la acesta.
Pentru toate aceste considerente și întrucât nici una din criticile formulate nu sunt întemeiate, recursul de față a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4174/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3219/2004. Civil → |
|---|
