ICCJ. Decizia nr. 4134/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4134
Dosar nr. 9712/2004
Şedinţa publică din 19 mai 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 878/2003, reclamanta D.G.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor restituirea în natură sau echivalent a terenului în suprafaţă de 660 mp situat în Eforie Nord, lot 174 precum şi a terenului în suprafaţă de 392,40 mp situat în Constanţa, lot 30, careu 362, şi anularea actelor de înstrăinare.
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 (modificată) pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 20 alin. (2) şi art. 21 din Constituţia României.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul din Constanţa a fost dobândit de tatăl său V.V. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic încheiat cu Primăria Oraşului Constanţa, transcris sub nr. 4401/1924 la Grefa Tribunalului Constanţa.
Referitor la terenul din Eforie Nord, a arătat că acesta a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic încheiat cu Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti, transcris sub nr. 4127 din 17 noiembrie 1928 la Grefa Tribunalului Constanţa, preluat abuziv, fără titlu valabil de către Statul Român.
Calitatea de moştenitoare a reclamantei rezultă din certificatul de moştenitor nr. 509/1964 eliberat de notariatul de Stat cât şi din certificatul de moştenitor suplimentar, având numărul 1171 din 8 noiembrie 1973.
La termenul de judecată din data de 15 mai 2003, reclamanta şi-a modificat cererea chemând în judecată, în calitate de pârâţi, Primăria Constanţa şi Consiliul Local Eforie, iar la termenul din 20 noiembrie 2003, a renunţat la capătul de cerere având ca obiect anularea actelor de înstrăinare.
Din oficiu, la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2004, instanţa a invocat excepţia prematurităţii cererii.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 46 din 15 ianuarie 2004, a respins acţiunea reclamantei ca prematur formulată, cu motivarea că, în cauză nu a fost emisă o decizie sau după caz o dispoziţie de către unitatea deţinătoare a imobilelor.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 571/C/din 26 mai 2004, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, a reţinut, în esenţă, că nici unul din textele Legii nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea de a ataca în justiţie un alt act decât Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23 alin. (1) şi nici refuzul sau întârzierea de a răspunde a unităţii deţinătoare, sesizată cu notificarea, după cum legea nu prevede sancţiuni în cazul nerespectării termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Singura dispoziţie cu caracter general sancţionator este cea prevăzută de art. 41 din lege, potrivit căreia încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage după caz răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală.
A mai constatat că, reclamanta a indicat ca temei de drept, printre altele, dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, adică tocmai textele de lege care reglementează contestaţia pe cale judecătorească a actelor emise de unităţile deţinătoare.
Cum în cauza dedusă judecăţii un asemenea act (decizie sau dispoziţie) nu fusese emis, rezultă că această cerere este lipsită de obiect sub aspect juridic, întrucât nu poate fi contestat un act care nu a fost emis, iar potrivit textelor de lege sus menţionate, numai un asemenea act poate fi contestat şi poate face obiectul controlului judecătoresc.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recursul de faţă, considerând că prin soluţia adoptată s-a dat o interpretare greşită prevederilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, şi că argumentele invocate cu privire la prematuritatea acţiunii în justiţie, condiţionează accesul la justiţie de emiterea unei decizii sau după caz dispoziţii motivate de către unitatea deţinătoare, ceea ce încalcă în mod flagrant art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Recursul este fondat pentru considerentele care succed:
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, unitatea deţinătoare este obligată, în termenul prevăzut în articolul menţionat, ca prin decizie sau după caz prin dispoziţie, să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În raport cu prevederile legale citate, rezultă că termenul, în care unitatea deţinătoare este obligată să răspundă la notificări, este imperativ şi nu un termen de recomandare.
Altfel, s-ar ajunge ca acest termen să se transforme într-unul sine die, titularul dreptului fiind în imposibilitate de a şi-l exercita, ignorându-se dreptul la reparaţii.
Soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prematură, este greşită, în situaţia în care la data introducerii acţiunii, 17 martie 2003, termenul de 60 zile expirase, întrucât reclamanta a notificat Primăria Constanţa în data de 30 iulie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc S.C.A. atât pentru terenul din Constanţa cât şi pentru cel din Eforie.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent, a terenului în suprafaţa de 392, 40 mp situat în Constanţa, lotul 30, careu 362, şi a terenului în suprafaţă de 660 mp situat în Eforie Nord, lot 174, de unde rezultă că, cererea astfel formulată, este o contestaţie împotriva refuzului tacit de restituire în natură, partea solicitând pe această cale, obligarea pârâţilor la restituirea în natură a terenurilor.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) în referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă este fondat şi urmare a admiterii lui, va casa Decizia civilă nr. 571/C din 26 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Instanţa de apel, va analiza pe fond cererea de restituire a celor două terenuri, fiind de necontestat refuzul de a răspunde la notificările adresate de către reclamantă, ceea ce echivalează cu lipsa unei rezolvări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta D.(V.)G.M. împotriva deciziei civile nr. 571/C din 26 mai 2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4133/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4130/2004. Civil. Revendicare; restituire în... → |
|---|
