ICCJ. Decizia nr. 4409/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4409
Dosar nr. 11097/2004
Şedinţa publică din 25 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 10196 din 19 septembrie 2003, reclamanţii D.V., I. şi D.A. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, C.R.N. şi C.B., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună: obligarea celor trei pârâţi să înceteze încălcarea drepturilor reclamanţilor la respectarea vieţii private, de familie şi a domiciliului; obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să înceteze încălcarea dreptului de preemţiune la cumpărarea întregului imobil ce constituie o singură unitate locativă; obligarea pârâtului Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamanţii pentru întreg imobilul; obligarea în solidar a celor trei pârâţi la plata de daune moratorii de 1.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâţii C.R.N. şi C.B. au solicitat respingerea acţiunii, iar prin cererea reconvenţională formulată au solicitat obligarea reclamanţilor să înceteze a mai încălca dreptul lor la viaţa de familie şi domiciliu.
Prin sentinţa civilă nr. 10237 din 14 noiembrie 2003, Judecătoria Cluj-Napoca a respins atât cererea principală cât şi cererea reconvenţională.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de închiriere nr. 29675 din 7 iunie 1999, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a închiriat reclamantului D.V.I. imobilul compus din trei camere în suprafaţă de 59,80 mp, dependinţe în suprafaţă de 36,68 mp, din care bucătăria, cămara, culoarul şi pivniţa au fost date în folosinţă comună, precum şi teren în suprafaţă de 53 mp.
Instanţa a mai reţinut că prin contractul de închiriere nr. 19708 din 19 martie 2002, pârâtul C.N.R. a dobândit folosinţa imobilului a
compus din două camere în suprafaţă totală de 57,75 mp, dependinţe folosite în comun în suprafaţă de 29,74 mp, precum şi teren în suprafaţă de 50 mp.
Judecătoria a constatat că prin Decizia nr. 251/2003 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor însă şi acţiunea formulată de aceştia împotriva pârâţilor.
Totodată instanţa a constatat că în acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. 7196/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanţii au solicitat din nou constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere ai cărui beneficiari sunt pârâţii, acţiunea fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 1123/2003.
Cât priveşte primul capăt de cerere cu care a fost investită, instanţa a reţinut că folosinţa comună a dependinţelor nu poate fi considerată o îngrădire a drepturilor prevăzute de art. 13 şi art. 54 din Decretul nr. 31/1954, deoarece cele două apartamente reprezintă unităţi locative distincte, iar la încheierea contractului de închiriere nr. 29675/1999 reclamanţii cunoşteau situaţia imobilului.
Referitor la capetele de cerere prin care se solicită ca pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să înceteze încălcarea dreptului de preemţiune pe care îl au reclamanţii şi, în consecinţă, obligarea pârâtului să vândă întregul imobil pentru restabilirea drepturilor atinse potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, s-a constatat că în temeiul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au drept de preemţiune la cumpărarea imobilelor cu destinaţia de locuinţă, care nu au fost restituite persoanelor îndreptăţite, context în care s-a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să cumpere prioritar apartamentul ai cărui chiriaşi sunt, iar nu şi apartamentul pârâţilor, care, în prezent, constituie o unitate locativă distinctă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii, acesta a fost respins pentru neîndeplinirea cerinţelor art. 5803 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că dreptul la respectarea vieţii private, de familie şi a domiciliului este recunoscut şi ocrotit de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, restrângerea drepturilor putând fi dispusă într-o societate democratică numai dacă este necesară.
Reclamanţii au mai susţinut că în baza dreptului de preemţiune la cumpărare, conferit de Legea nr. 112/1995 au cerut cumpărarea întregului imobil, deoarece la acea dată nu existau alţi locatari.
Totodată, reclamanţii au învederat că împărţirea imobilului în două apartamente nu corespunde definiţiei dată apartamentului de art. 3 din Legea nr. 112/1995, deoarece nu constituie unităţi locative de sine stătătoare, arătând că pârâţii nu pot beneficia de dreptul de a cumpăra apartamentul, întrucât l-au ocupat la şase ani după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 293/A din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. 9821/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul D.V.I., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, C.R.N. şi C.B. a solicitat obligarea acestora la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului reclamanţilor, constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. 19708 din 19 martie 2002 prin care s-a închiriat pârâţilor suprafaţa de 57,75 mp spaţiu locativ, teren în suprafaţă de 50 mp şi dependinţe în comun, obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul pentru întregul imobil, care este un singur apartament, sub sancţiunea plăţii de 1.000.000 lei daune cominatorii pe zi, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 10997 din 19 noiembrie 2002, judecătoria a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, acţiunea acestuia fiind respinsă şi că prin Decizia civilă nr. 251 din 28 februarie 2003, Tribunalul Cluj a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, pe care a anulat-o şi evocând fondul a respins acţiunea formulată de acesta.
Curtea a făcut trimitere la considerentele deciziei nr. 251/2003 a Tribunalului Cluj, conform cărora, în raport cu actele dosarului, nu se poate reţine că reclamantului i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 27 şi art. 49 din Constituţia României, precum şi cele prevăzute de art. 6, art. 8 şi art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Instanţa a arătat că pentru existenţa identităţii de obiect între două acţiuni, în sensul art. 1201 C. civ., nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul urmărit de părţi este acelaşi în ambele acţiuni.
Faţă de obiectul acţiunii, instanţa a reţinut că pentru petitele 1, 3 şi 4 există autoritate de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 251 din 28 februarie 2003 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 842 din 19 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj, care a respins recursul declarat de reclamanţi.
În acest sens, s-a arătat că cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor să înceteze încălcarea dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private, de familie şi de domiciliu şi obligarea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru întreg imobilul, precum şi obligarea pârâţilor la daune cominatorii au fost soluţionate prin Decizia nr. 251 din 28 februarie 2003 a Tribunalului Cluj, situaţie în care criticile din apel pentru aceste petite nu pot fi primite.
Instanţa a considerat neîntemeiată critica privind dreptul de preemţiune la cumpărarea apartamentului, cu motivarea că reclamanţii nu au acest drept pentru apartamentul ocupat de pârâţi, nefiind chiriaşi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Reclamanţii solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
Susţin reclamanţii că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că pentru petitele 1, 3 şi 4 ale acţiunii există autoritate de lucru judecat, cu motivarea că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei criterii statuate prin art. 1201 C. civ.
Astfel, se susţine că în speţă nu există identitate de părţi, deoarece în dosarul nr. 10196/2003 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi în dosarul nr. 514/2004 al Curţii de Apel Cluj acţiunea a fost formulată de D.V.I. şi soţia sa D.A. în calitate de părţi reclamante, spre deosebire de dosarul nr. 9821/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, dosarul nr. 87/2003 al Tribunalului Cluj şi dosarul nr. 2624/2003 al Curţii de Apel Cluj în care reclamant a fost numai D.V.I.
Se mai arată că în dosarul nr. 7196/2002, D.V.I. şi D.A. nu au avut calitatea de reclamanţi ci de pârâţi.
Reclamanţii susţin că nu este îndeplinită nici condiţia identităţii de cauză, deoarece la 28 februarie 2004, data redactării recursului, pârâţii C.R.N. şi C.B. nu mai sunt chiriaşi ci proprietari ai imobilului, acesta fiindu-le vândut de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Deoarece contractul de închiriere a încetat să mai existe, încălcarea drepturilor omului ale familiei D. este o consecinţă a executării actului de vânzare-cumpărare asupra imobilului. Drept urmare, starea de fapt care se evidenţiază în prezent face să nu poată fi afirmată identitatea de cauză între petitele cererii de recurs şi cererile introductive ale acţiunilor civile anterioare.
Prin cea de a doua critică adusă deciziei se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra restrângerii exerciţiului unor drepturi impusă de către pârâţi reclamanţilor, conform dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Constituţia României, invocate în motivele de apel, dispoziţii care constituie un mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.
Reclamanţii mai susţin că respingerea petitului prin care au solicitat încetarea încălcării de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a dreptului lor de preemţiune la cumpărarea întregului imobil încalcă vădit legea, deoarece apartamentul constituie o singură unitate locativă, pârâţii nu sunt îndreptăţiţi să cumpere apartamentul în cauză şi de altfel nu li s-a închiriat un anume apartament la această adresă ci spaţiu de locuit în imobil.
Totodată, se susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare şi dovezilor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii: art. 3 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 2 din Legea nr. 61/1990, art. 6 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, raportul de expertiză tehnică judiciară, contractele de închiriere ale părţilor, Decizia civilă nr. 1054/2003 a Tribunalului Cluj, precum şi copia C.F. 820 Cluj.
Recursul va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, în speţă se constată îndeplinite condiţiile puterii lucrului judecat, atât în ceea ce priveşte identitatea de părţi cât şi de cauză.
Astfel, din punctul de vedere al autorităţii de lucru judecat este irelevant faptul că poziţia procesuală activă sau pasivă a părţilor s-a schimbat în cadrul celei de a doua acţiuni.
Pe de altă parte nu importă dacă în cadrul primei acţiuni a avut calitatea de reclamant numai D.V.I., câtă vreme soţia sa avea aceeaşi situaţie juridică.
În speţă, există şi identitate de cauză deoarece, atât în primul proces cât şi în prezentul litigiu, acţiunea a fost întemeiată pe contractul de închiriere nr. 19708/2002 al pârâţilor C.R.N. şi C.B.M.
Împrejurarea că după pronunţarea deciziei de către instanţa de apel, pârâţii au cumpărat locuinţa închiriată nu afectează cu nimic legalitatea hotărârii.
De altfel, chiar reclamanţii recunosc legalitatea deciziei pe acest aspect, în condiţiile în care susţin că starea de fapt care se evidenţiază la data redactării recursului face să nu poată fi afirmată identitatea de cauză între petitele cererii de recurs şi cererile introductive ale acţiunilor civile anterioare.
Mai mult, în petitul 1 al cererii de recurs, reclamanţii solicită ca pârâţii să înceteze încălcarea drepturilor reclamanţilor la respectarea vieţii private, de familie şi a domiciliului, ca efect al executării contractului de închiriere nr. 19708/2002 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi pârâţii C.R.N. şi C.B., cu precizarea că încălcarea continuă în prezent ca efect al vinderii unei părţi din imobil.
Critica vizând nepronunţarea instanţei de apel asupra restrângerii exerciţiului unor drepturi constituţionale ale reclamanţilor se vădeşte de asemenea nefondată.
Critica se referă la petitul 1 al acţiunii, în legătură cu care instanţa de apel a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat.
În consecinţă, nepronunţându-se asupra motivului de apel care privea acest petit, instanţa a aplicat corect prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., motivând că, întrucât pentru petitele 1, 3 şi 4 există autoritate de lucru judecat, criticile din apel pentru aceste petite nu vor fi primite.
Critica potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiat capătul de cerere privind încetarea încălcării de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a dreptului de preemţiune al reclamanţilor la cumpărarea întregului imobil este de asemenea nefondată.
La data de 7 iunie 1999, între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi reclamantul D.V.I. a fost încheiat contractul de închiriere nr. 29675 privind imobilul compus din 3 camere în suprafaţă de 59,80 mp, dependinţe în suprafaţă de 36,68 mp şi teren de 53 mp.
Conform fişei de calcul anexă la contractul de închiriere, din totalul de 36,68 mp al dependinţelor, bucătăria, cămara, culoarul şi pivniţa au fost date reclamanţilor în folosinţă comună şi nu exclusivă.
Faptul că atât contractul de închiriere, cât şi fişa de calcul au fost semnate de reclamant, în calitate de titular al contractului, denotă că acesta a acceptat folosirea în comun a dependinţelor.
Deşi reclamanţii pretind că au un drept de preemţiune asupra întregului imobil, susţinând că acesta constituie o singură unitate locativă prin construcţia sa, aceştia nu pot pretinde cumpărarea apartamentului închiriat pârâţilor C.R.N. şi C.B., deoarece nu au avut niciodată un drept de folosinţă asupra acestuia, nefiindu-le închiriat.
Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au un drept de preemţiune asupra apartamentului ocupat de pârâţi în baza contractului de închiriere.
Chiar dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra unora din mijloacele de apărare şi probele administrate, acestea nu erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nefiind de natură să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată.
De altfel, făcând trimitere la prevederile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele cu destinaţia de locuinţe, prevăzute la alin. (1) pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având drept de preemţiune, instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanţilor le sunt aplicabile aceste dispoziţii în ceea ce priveşte apartamentul pe care îl ocupă, iar nu şi pentru cel al pârâţilor.
Pentru considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.V.I. şi D.A. împotriva deciziei civile nr. 293 A din 9 februarie 2004 a Curţii de Apel Cluj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4420/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4339/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
