ICCJ. Decizia nr. 5120/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5120
Dosar nr. 20530/2004
Şedinţa publică din 13 iunie 2005
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Municipiul Sibiu, prin primar, SC U. SA Sibiu şi U.M. şi a solicitat a se da o hotărâre prin care să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu, în prezent SC U. SA şi U.M., având ca obiect apartamentul situat în Sibiu, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea de C.F. în sensul radierii înscrierii privitoare la contracte.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul a constituit proprietatea Consistoriului Regnicolar Evanghelic CA din Sibiu, a fost preluat abuziv de către stat, înstrăinat în mod nelegal şi cu rea credinţă, astfel actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută.
Judecătoria Sibiu, prin sentinţa nr. 615 din 29 ianuarie 2004, a respins acţiunea reţinând că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 6 pct. 3 din OUG nr. 184/2004, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat nu exista nici un act normativ care să interzică această operaţie.
Acţiunea fiind formulată în contextul unor legi speciale de acordare a măsurilor recuperatorii pentru persoanele fizice sau juridice deposedate ilegal de proprietăţile lor sub regimul trecut s-a apreciat că acţiunea este şi inadmisibilă.
Conform art. 6 alin. (2) din OUG nr. 184/2002 reclamantul ar putea opta numai pentru acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 1136/A din 2 iulie 2004, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în tot sentinţa atacată şi procedând la o nouă judecată a admis acţiunea precizată şi în consecinţă.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu, actuala SC U. SA şi U.M. având ca obiect apartamentul din imobilul situat în Sibiu, înscris în C.F. nr. 12227 nr. top 286/1/II şi 287/1/II.
A dispus radierea înscrierii privitoare la acest contract şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut de instanţă că, imobilul în discuţie este proprietatea reclamantului, cult religios, că după 6 martie 1945 acesta a fost preluat abuziv de stat care l-a înstrăinat unei persoane fizice în baza Legii nr. 85/1992 cât şi a Legii nr. 112/1995, deşi acesta nu putea face obiectul vânzării neregăsindu-se nici una din situaţiile reglementate de actele normative menţionate.
Încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare iar pârâta U.M. numai poate revoca buna credinţă la încheierea contractului.
Consecinţa nulităţii, absolute a contractului este radierea acestei înscrieri şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Dispoziţiile art. VI alin. (3) din OUG nr. 184/2002 acordă persoanelor îndreptăţite posibilitatea să solicite constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare întocmite cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, astfel eronat s-a reţinut că acţiunea este inadmisibilă.
Considerând Decizia nelegală au declarat recurs pârâţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greşită a legii, şi au solicitat admiterea recursurilor şi modificarea deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat.
În esenţă, se susţine că imobilul a fost preluat de la Grupul Etnic German în baza Decretului nr. 485/1944 cu titlu valabil, că acest decret nu se regăseşte printre actele normative de preluare abuzivă, enumerate limitativ în art. 2 al Legii nr. 10/2001.
Imobilul se încadrează în categoria celor prevăzute de Legea nr. 85/1992 în speţă găsindu-şi aplicarea dispoziţiile art. 7 alin. (2) din această lege şi Legea nr. 112/1995 vânzarea intervenită este validă, statul român fiind proprietar tabular al imobilului iar U.M. titulara unui contract de închiriere, a existat bună credinţă care este prezumată conform art. 1899 alin. (2) C. civ.
La momentul încheierii actului erau îndeplinite cerinţele art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Preluarea de către stat a imobilului s-a realizat în octombrie 1944, doar operaţiunile de intabulare în C.F. au avut loc în 1947, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 501/2002 şi acţiunea este inadmisibilă.
Recursurile sunt nefondate.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în mod justificat a fost respinsă de curtea de apel.
Art. 1 din Legea nr. 501/2002 de aprobare a OUG nr. 94/2000 prevede că sunt supuse, măsurilor recuperatorii doar acele imobile aparţinând cultelor religioase care au fost preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Din C.F. 10340 Sibiu reiese că, imobilul în discuţie, a fost preluat conform Legii nr. 485/1944 şi a fost trecut în proprietatea statului român şi intabulat ca atare în baza adresei nr. 1447 din 28 septembrie 1947 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Comisariatul General pentru Administrarea şi Lichidarea bunurilor grupului etnic german, act ce se încadrează în perioada prevăzută de OUG nr. 94/2000.
Imobilul se încadrează în aceste dispoziţii, pentru că, deşi preluarea de către stat s-a făcut în octombrie 1944 prin Decretul-lege nr. 485/1944 era necesară înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al statului pentru transmiterea dreptului, cerinţă realizată la 9 noiembrie 1945, înăuntrul perioadei de referinţă prevăzută de lege.
De precizat că, Legea nr. 369/1943 pentru extinderea legislaţiei civile şi comerciale peste Carpaţi, prevedea: „constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale imobiliare se face prin înscrierea în cartea funciară".
Din C.F., rezultă că proprietar tabular al imobilului la data preluării acestuia de statul român era Biserica Evanghelică Regnicolară şi nu Grupul Etnic German aşa cum se susţine în recursuri.
Biserica Regnicolară S.A. din România este acelaşi cult religios cu cel reprezentat de reclamant, acesta nu şi-a încetat existenţa după 6 martie 1945 şi s-a bucurat de continuitate pe teritoriul României conform adeverinţei nr. 1967/DRC/2003 a Ministerului Culturii şi Cultelor (dos. 4760/2003).
Fiind vorba de un imobil aparţinând unui cult religios, preluat în perioada stabilită de lege în mod abuziv, i se aplică dispoziţiile art. 6 alin. (3) din OUG nr. 184/2002.
Potrivit acestuia persoanelor îndreptăţite li se acordă posibilitatea să solicite constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Din examinarea cuprinsului contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu, actuala SC U. SA şi U.M., având ca obiect apartamentul din imobilul situat în Sibiu, rezultă că vânzarea s-a făcut atât în temeiul Legii nr. 85/1992 şi a Legii nr. 112/1995.
Condiţiile prevăzute de aceste legi nu sunt îndeplinite, întrucât imobilul nu era construit din fondurile statului sau a unităţilor economice sau bugetare de stat (Legea nr. 85/1992) şi nici nu este vorba de imobil preluat de la persoane fizice (Legea nr. 112/1995), ci de la un cult religios (ori, art. 25 din Legea nr. 112/1995 stabilea apariţia de reglementări speciale pentru această categorie).
Chiar şi dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992 aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 79/1997 prevăd: „Pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere şi locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut regiilor autonome, instituţiilor şi societăţilor cu capital de stat mixt sau privat care şi-au încetat existenţa după această dată", întrucât Biserica Evanghelică Regnicolară S.A. nu şi-a încetat existenţa, s-a bucurat de continuitate pe teritoriul României.
Este real că, potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin.(2) C. civ., buna credinţă la încheierea convenţiei se prezumă, însă dat fiind încălcarea normelor imperative legale, aceasta numai poate fi folosită pentru ca actul de vânzare-cumpărare să poată fi considerat valid potrivit dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 întrucât s-ar accepta necunoaşterea legii.
În consecinţă, soluţia criticată este legală, astfel că, recursurile se privesc nefondate şi în baza art. 312 C. proc. civ. vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Municipiul Sibiu, U.M. şi SC U. SA Sibiu împotriva deciziei civile nr. 1136/A din 2 iulie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5115/2004. Civil. Obligaţia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5125/2004. Civil → |
|---|
