ICCJ. Decizia nr. 5428/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2002 sub nr. 6077 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamantul M.V.O. a chemat în judecată pe pârâta Direcția de Telecomunicații Sibiu solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:
- să oblige pârâta să emită decizia la care este obligată conform art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. 43.852 Sibiu nr. top 1138/5 situat în Sibiu, sub sancțiunea de daune cominatorii de 1.000.000 lei pe zi de întârziere.
în motivarea cererii reclamantul arată că imobilul a fost proprietatea antecesorului său M.W. de la care a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950, iar la data de 3 august 2001 a notificat pârâtei deținătoare a imobilului să i-l restituie în natură.
Se mai arată de către reclamant că pârâta nu a răspuns neemițând nici decizie de restituire în natură și nici prin echivalent.
Pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesual pasive și a necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei.
Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr. 571 din 24 octombrie 2002;
- a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive și a necompetenței teritoriale invocate de către pârâta Direcția de Telecomunicații Sibiu ca nefondate;
- a admis acțiunea formulată de către reclamant și a obligat pârâta să emită decizie motivată cu privire la cererea acestuia de restituire în natură a imobilului sub sancțiunea de daune cominatorii de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere;
- a obligat pârâta să plătească reclamantului 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive, constatând că pârâta este o societate comercială cu capital majoritar de stat; ca urmare îi sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 și nu cele ale art. 27 din aceeași lege, cum a susținut pârâta.
A reținut de asemenea că rațiunea legii este ca procedura de restituire să se efectueze chiar de la persoanele care au dreptul de a deține bunul respectiv cu atât mai mult de la cei care au dreptul de proprietate.
Pe fondul cererii, instanța a reținut că potrivit art. 23 din Legea 10/2001 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe în termen de 60 zile de la primirea notificării, prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură.
întrucât pârâta nu și-a îndeplinit această îndatorire, instanța a obligat-o să emită decizia sub sancțiunea de daune cominatorii.
împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Se susține în esență că instanța de fond a respins în mod greșit excepțiile de lipsă a calității procesual pasive și a necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei a Tribunalului Sibiu.
Curtea de apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 350 din 20 mai 2003 a respins ca nefondat apelul și a obligat apelanta la plata sumei de 13.500.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut cu privire la calitatea procesual pasivă a pârâtei că instanța de fond a reținut în mod legal că în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 pârâta are calitate procesual pasivă.
Pe cale de consecință având calitate procesual pasivă și sediul pârâtei fiind în orașul Sibiu, competența teritorială revine Tribunalului Sibiu conform art. 24 pct. 8 din Legea 10/2001.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.
Se susține în esență în primul rând că instanțele au reținut eronat că pârâta are calitate procesual pasivă, când în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea 10/2001 notificarea prin care se solicită restituirea imobilului în natură trebuia să se adreseze ministerului de resort implicat în efectuarea privatizării întrucât imobilul a intrat în patrimoniu cu titlu valabil.
în al doilea rând, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001 competența de soluționare a cauzei revine secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare a imobilului, deci are competența Tribunalul București.
Se mai susține că întrucât a fost nevoie de timp pentru verificarea stării de fapt și a documentelor, nu se impunea acordarea de daune cominatorii cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul a acordat prelungiri repetate în aplicarea Legii 10/2001.
De menționat că recurenta depune la dosar o precizare a recursului arătând că fiind de bună credință a început să facă demersurile pentru emiterea deciziei ca răspuns la notificarea reclamantului și solicită acordarea unui termen de grație de 90 zile sau 60 zile de la pronunțarea hotărârii, cu mențiunea că în situația în care nu va respecta acest termen să fie obligați la plata daunelor cominatorii.
De menționat că recurenta a depus la dosar adresa nr. 243/0374 din 23 ianuarie 2004 în care se precizează că și-a reconsiderat punctul de vedere în legătură cu persoana care trebuie să răspundă la notificări și în prezent consideră că societatea și nu ministerul de resort trebuie să emită decizia ca răspuns la notificare.
Alăturat se depune și hotărârea nr. 6 din 29 august 2003 prin care se împuternicește Directorul General cu emiterea deciziilor conform art. 23 din Legea 10/2001.
Solicită acordarea unui termen ca să se soluționeze pe cale amiabilă litigiul; intimatul fiind de acord cu această solicitare.
La termenul de 3 februarie 2004 Curtea a acordat termenul solicitat la 5 octombrie 2004, dar cauza nu a fost soluționată pe cale amiabilă.
Recursul este nefondat.
Este de reținut că în mod legal și temeinic instanțele de fond au rezolvat cele două excepții respectiv, cea a lipsei calității procesual pasive având în vedere prevederile art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 și cea a competenței teritoriale având în vedere art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001. Aceste două excepții au fost reiterate ca motive de recurs și pentru aceleași considerente amplu dezvoltate de către instanțele de fond și apel atunci când au respins excepțiile urmează a considera că și motivele de recurs sunt neîntemeiate.
O analiză a motivelor de recurs de altfel este și inutilă pentru că prin adresa și hotărârea mai înainte menționate depuse ca acte noi în recurs, pârâta și-a reconsiderat poziția arătând că ei în calitate de deținătoare a imobilului îi revine obligația să emită decizia ca răspuns a cererii de restituire a imobilului, făcută prin notificare.
Pe cale de consecință nici problema competenței teritoriale nu se mai poate pune întrucât sediul pârâtei este în Sibiu, iar cauza în fond a fost soluționată conform prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001 de către Tribunalul Sibiu.
Singura solicitare a recurentei-pârâte rămasă din recurs fiind aceea de acordare unui termen de grație de 90 sau 60 zile pentru emiterea deciziei, cerere care apoi a fost reformulată în sensul acordării unui termen pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, această cerere a fost satisfăcută de către Curte acordându-se un termen de 8 luni (3 februarie 2004, 5 octombrie 2004) dar pârâta nu a emis decizia de răspuns la cererea făcută prin notificare de către reclamant.
în aceste condiții și ultimul motiv de recurs apare ca neîntemeiat și dovedește necesitatea obligării la plata daunelor cominatorii, împrejurare cu care de altfel, în situația nerespectării termenelor de 90 sau 60 zile și pârâta a fost de acord prin "precizarea" făcută la recurs.
Astfel fiind față de considerentele mai înainte arătate, recursul a fost respins ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat către intimat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5411/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 496/2004. Civil → |
|---|
