ICCJ. Decizia nr. 5460/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 15 septembrie 1998, reclamantul Ministerul Apărării Naționale a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC M. SA și SC L. SA și chemații în garanție Statul Român și Consiliul local al Municipiului Constanța, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună a-i fi lăsat în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Stațiunea Mamaia, compus din construcții ("Palatul Mamaia" și restaurantul "Vatra" împreună cu anexele aferente) și teren în suprafață de 32.182 mp.
în motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a intrat în proprietatea Ministerului Apărării Naționale prin actul de vânzare încheiat la 27 aprilie 1932, autentificat sub nr. 11168 din aceeași dată, de Tribunalul Ilfov, prin care Majestatea sa Elena l-a vândut "pe veci și fără nici o rezervă" reclamantului.
După întocmirea actului, imobilul a intrat în folosința Flotilei de Hidroaviație, Palazu Mare, care a amenajat un club și un cazinou al ofițerilor, întregul ansamblu funcționând, cu acest profil, până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial iar până în anul 1950, s-a aflat în folosința trupelor rusești.
Ulterior, imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, figurând în anexa acestui decret la pag. 3, poziția 40, sub denumirea "fostul Palat Mamaia, imobil complet", fără a se indica proprietarul.
Prin cererea formulată la 28 aprilie 1999, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că înțelege să cheme în judecată Statul Român și Consiliul local Constanța, în calitate de pârâți iar nu de chemați în garanție.
Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1029 din 10 decembrie 1999, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții SC M. SA, SC L. SA și Statul Român, să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Stațiunea Mamaia, compus din teren în suprafață de 23.490 mp și construcții, respectiv "Castelul" din Mamaia, restaurantul "Vatra" și magazia cu materiale de propagandă.
Totodată, s-au respins ca nefondate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâților Consiliul local al Municipiului Constanța și Statul Român la atribuirea în compensare a unui teren în suprafață de 8.692 mp și respectiv constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat de Ministerul Turismului, în favoarea pârâtei SC L. SA. Au fost respinse ca nefondate și excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâții Consiliul local al Municipiului Constanța și Statul Român, precum și cererea de intervenție în interesul pârâtei SC M. SA, formulată de SC I. SA.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța fondului a reținut în esență, că imobilul revendicat nu aparținea nici uneia din categoriile de imobile supuse naționalizării, conform prevederilor Decretului nr. 92/1950, deposedarea reclamantului fiind abuzivă și în contradicție chiar cu prevederile actului normativ de naționalizare. Ca atare, neexistând un temei legal de preluare a imobilului de către stat, reclamantul a rămas titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin (1) C. proc. civ., pârâții Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC M. SA, SC L. SA și intervenienta SC I. SA.
Prin încheierea din 27 aprilie 2001, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, la cererea intimatului reclamant, a dispus suspendarea judecării apelului, în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cererea formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naționale, privind repunerea pe rol a cauzei, a fost respinsă de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin încheierea din 1 octombrie 2002, cu motivarea că nu s-a făcut dovada soluționării pe cale administrativă a cererii privind restituirea imobilelor în litigiu, formulată în baza Legii nr. 10/2001.
La 7 octombrie 2002, reclamantul a atacat cu recurs această încheiere susținând, în esență, că organul administrației publice locale nu a răspuns în termen legal notificării nr. 2233 formulată la 6 noiembrie 2001, iar soluționarea cu celeritate a cererii este în interesul îndeplinirii unor obiective militare de interes național.
Recursul este fondat.
După suspendarea judecării apelului, în baza dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin încheierea din 27 aprilie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, reclamantul Ministerul Apărării Naționale a formulat notificarea nr. 2233 din 6 noiembrie 2001, adresată, prin biroul executorului judecătoresc, unității deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în stațiunea Mamaia, jud. Constanța, compus din construcție și teren în suprafață de 32.182 mp.
Asupra acestei cereri, unitatea deținătoare nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cazul dedus recursului punând de fapt în discuție, la data exercitării căii extraordinare de atac, lipsa răspunsului persoanei juridice notificate, lipsă datorată conduitei culpabile a acesteia.
Ulterior, după declararea recursului de față și respectiv modificarea și completarea art. 3 din Legea nr. 10/2001, prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002, care, în noua redactare, nu mai recunoaște ministerelor și celorlalte instituții publice ale statului, calitatea de persoane îndreptățite, în înțelesul acestui act normativ, Primarul Municipiului Constanța, a emis dispoziția nr. 2984 din 28 octombrie 2003, prin care a respins notificarea (dos. 4866/2002 al înaltei Curți de Casație și Justiție).
Ca atare, motivele suspendării nu mai subzistă, singura cale prin care reclamantul își poate valorifica pretențiile fiind cea a dreptului comun.
în consecință, recursul a fost admis, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei la aceeași instanță, în vederea continuării judecății.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5450/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5423/2004. Civil → |
|---|
