ICCJ. Decizia nr. 5796/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 20 noiembrie 2000, reclamanta S.C. a chemat în judecată pe pârâții L.C. și SC D.F.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să dispună obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în comuna Snagov, sat Ghermănești (vila 83) pentru perioada 12 mai 1999 - 21 iunie 2000, evaluată provizoriu la suma de 151 milioane lei.
în motivarea acțiunii, fondată în drept pe prevederile art. 998 C. civ., reclamanta a arătat că imobilul a aparținut părinților ei, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și a fost restituit prin decizia nr. 2335 din 22 iunie 1998 a Tribunalului București și prin procesul verbal de predare primire încheiat la 12 mai 1999 s-a predat imobilul reclamantei. Pârâții, care ocupau imobilul, au refuzat să îl elibereze, au rămas în continuare în imobil fără a plăti chirie, fapt ce a produs reclamantei o pagubă constând în lipsa de folosință a imobilului pe perioada menționată.
Prin sentința civilă nr. 603 din 17 septembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului L.C. și s-a admis acțiunea ei împotriva pârâtei SC D.F.I. SRL, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 30.300 dolari SUA la cursul din ziua plății, precum și 10.230.000 lei cheltuieli de judecată.
în argumentarea soluției, instanța a învederat în considerentele hotărârii faptul că la dosar nu se află contractul de cazare și prestații de servicii hoteliere nr. 75 din 11 octombrie 1994, pe care reclamanta l-a invocat ca izvor al obligației pârâtului L.C. și din probele administrate a rezultat că imobilul a fost închiriat și folosit numai de pârâta SC D.F.I. SRL, valoarea lipsei de folosință datorată de această pârâtă rezultând din raportul de expertiză efectuat.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, vizând refuzul instanței de a-l obliga la plata contravalorii lipsei de folosință și pe pârâtul L.C., a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care prin decizia nr. 240/A din 20 mai 2002 a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă și împotriva pârâtului L.C. și l-a obligat pe acesta, alături de pârâta SC D.F.I. SRL, la plata sumei de 30.500 dolari SUA la cursul din ziua plății, către reclamantă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
în considerentele deciziei s-a reținut că pârâtul L.C. a folosit imobilul în baza unui contract de cazare turistică și prestări servicii, încheiat cu SC S. SA înainte de retrocedarea imobilului în favoarea reclamantei, rămânând în imobil și după expirarea duratei contractului, ceea ce a produs reclamantei un prejudiciu, pe care pârâtul alături de pârâta persoană juridică este obligat a-l repara, răspunzând solidar.
împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul L.C., invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Recurentul arată că este inexactă susținerea că a folosit imobilul în baza contractului nr. 75 din 11 ianuarie 1994, ca persoană fizică, pentru că acest contract a fost reziliat cu începere din 11 aprilie 1996, ca urmare a majorării tarifului, pe care recurentul nu l-a acceptat.
Se mai invocă de recurent critica relativ la faptul că instanța a interpretat greșit actele deduse și că a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal. Se argumentează cu împrejurarea că vila 83 a fost folosită ca punct de lucru conform contractului nr. 696/1997, locațiunea a devenit opozabilă intimatei reclamante conform art. 1441 C. civ., iar contractul de locațiune s-a reînnoit potrivit art. 1437 C. civ. pentru că pârâta SC D.F.I. SRL a fost lăsată să folosească imobilul și după data de 1 septembrie 1999, prezența recurentului în imobil fiind determinată de sarcinile ce îi reveneau ca administrator al societății comerciale.
De asemenea, instanța a încălcat legea atunci când a considerat că obligația de plată a contravalorii lipsei de folosință își are temeiul în regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală, iar în materie contractuală obligația de plată este divizibilă.
Criticile recurentului sunt nefondate.
Susținerea recurentului, în sensul că după 11 aprilie 1996 nu a fost cazat ca persoană fizică pentru că se reziliase contractul, este contrazisă de conținutul contractului nr. 75 din 11 ianuarie 1994 încheiat cu recurentul ca persoană fizică, fără referire la societatea comercială sau calitatea lui de administrator al acestuia, astfel rămânerea lui în continuare în imobil, după ce acesta a fost restituit intimatei reclamante îl face răspunzător de folosirea fără drept și atrage răspunderea sa pentru plata sumei stabilite. De menționat că el a părăsit silit imobilul la 21 iunie 2000, deși conform susținerii sale contractul s-a reziliat la 14 februarie 1996.
Afirmația făcută de recurent, în sensul că imobilul a fost folosit ca punct de lucru nu este cu nimic dovedită, iar prevederile art. 1441 C. civ., invocate de recurent în încercarea de a face contractul nr. 696/1997 încheiat între RA A. și SC D.F.I. SRL opozabil intimatei reclamante, nu sunt aplicabile situației din litigiu, reclamantei i s-a restituit proprietatea, preluată abuziv, ea nu a dobândit calitatea de proprietară a imobilului prin cumpărare și doar această ipoteză este reglementată de dispoziția legală evocată.
Nici condițiile cerute de art. 1437 C. civ. pentru a opera tacita relocațiune nu sunt realizate, intimata reclamantă a notificat intenția ei de a nu reînnoi contractul și raporturile de locațiune nu s-au născut din convenția încheiată cu noua proprietară, reclamanta, ci cu unitatea, care în numele statului, avea în administrare imobilul.
A rămas de asemenea nedovedită afirmația recurentului în sensul că după data de 1 septembrie 1999 prezența sa în imobil a fost determinată de sarcinile ce îi reveneau ca administrator.
Temeiul de drept pe care instanța de apel și-a fundamentat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință, anume art. 998 C. civ., este corect, răspunderea pentru plata sumei stabilite este de natură delictuală, nu contractuală, pentru că nu își are izvorul în contract, deja expirat, ci în fapte posterioare încetării contractului de locațiune chiar dacă se referă la acesta, funcționând și solidaritatea obligațiilor prevăzută în art. 1003 C. civ.
în consecință, recursul a fost respins ca nefondat.
Intimata reclamantă a fost obligată la plata diferențelor taxelor judiciare de timbru în primă instanță și în faza judecării în apel, în sumă totală de 39.281.064 lei, conform încheierii de ședință din 15 octombrie 2003 a acestei instanțe, dispozitivul prezentei decizii constituind titlu executoriu potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, modificat prin O.G. nr. 34/2001.
Recurentul pârât a fost obligat să plătească intimatei reclamante cheltuieli de judecată în sumă de 59.281.064 lei, reprezentând 20.000.000 lei onorar avocațial în recurs și 39.281.064 lei diferență taxă judiciară de timbru datorată de partea intimată și pentru care ea va fi dată în debit prin dispozitivul prezentei decizii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5768/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5804/2004. Civil → |
|---|
