ICCJ. Decizia nr. 6404/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă introdusă la 31 martie 1998 reclamanții O.M., O.C., H.B.C. și H.R.I. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și RA L. București, pentru a fi obligați să le restituie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 456 mp și clădire cu subsol, parter și etaj.
Motivând acțiunea, reclamanții arată că imobilul a constituit proprietatea autorului lor H.C. și a fost rechiziționat în anul 1949 de Ministerul Afacerilor Interne.
La 26 martie 1999 acțiunea a fost însușită și de reclamanta H.M., care a formulat cerere de intervenție în interes propriu.
Prin sentința civilă nr. 4902 din 26 martie 1999 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența soluționării pricinii în favoarea Tribunalului București.
Prin cererea din 20 mai 1999 reclamanții și intervenienta au completat acțiunea, cerând a se constata nulitatea absolută a actului administrativ de trecere a imobilului în proprietatea statului, modificând motivarea acțiunii în sensul că imobilul a fost naționalizat, figurând la poziția 3565 din anexa pentru București la Decretul nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor a însuși actului de naționalizare, întrucât avea destinația de locuință, iar proprietarul H.R.C. era exceptat de la naționalizare, fiind pensionar.
La 17 iunie 1999 pârâta RA L. București a formulat cerere reconvențională prin care solicită obligarea reclamanților și intervenientei la plata sumei de 150 milioane lei cu titlu de despăgubiri în echivalentul taxelor, impozitelor, reparațiilor și investițiilor, actualizate în raport de rata inflației, precum și acordarea dreptului de retenție asupra imobilului până la plata integrală a despăgubirilor.
La 26 ianuarie 2001 a decedat reclamantul O.M., locul său în proces fiind luat de moștenitorii O.R. și O.B.T.
La 28 iunie 2001, la cererea pârâtei RA L., a fost introdus în calitate de pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
La 1 aprilie 2002 locul pârâtei RA L., comasată prin absorbție în temeiul O.U.G. nr. 32/2002, a fost luat de RA A.P.P.S.".
S-a luat act că pe parcursul procesului reclamanta H.R.I. și-a schimbat numele pe cale administrativă în S.C.I.
Prin sentința civilă nr. 609 din 7 mai 2002 Tribunalul București, secția a III - a civilă, a respins ca nefondate cererile deduse judecății sale.
Prin decizia civilă nr. 24 A din 23 ianuarie 2003 Curtea de Apel București, secția a III - a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, a admis apelurile declarate de reclamanții H.B.C., S.C.I., O.C., O.B.T. , O.R. și intervenienta H.M., a schimbat în parte sentința primei instanțe prin admiterea parțială a acțiunii reclamanților și intervenientei și obligarea pârâților să lase acestora în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Instanța de apel a reținut că, după rechiziționarea sa temporară, imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din acest act normativ, întrucât autorul reclamanților avea calitatea de pensionar cu începere de la data de 1 ianuarie 1949, precum și cu încălcarea prevederilor Constituției din anul 1948 și a prevederilor art. 480 și art. 481 C. civ., fiind astfel incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs Primăria Municipiului București prin Primarul General și RA A.P.P.S.".
Recursul declarat de Primăria Municipiului București este tardiv.
Astfel, potrivit dovezii aflate la fila 55 în dosarul din apel, hotărârea atacată a fost comunicată acestei recurente la data de 25 martie 2003.
Conform art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
în concret, termenul de recurs, calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit în ziua de joi 10 aprilie 2003, recursul depus la 14 aprilie 2003 fiind astfel tardiv.
Dezvoltând recursul, pârâta A.P.P.S. RA invocă motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. susținând că instanța de apel:
- a încălcat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin aceea că nu a motivat în fapt și în drept respingerea cererii reconvenționale;
- a reținut în mod greșit că imobilul a fost rechiziționat integral, în realitate fiind rechiziționate numai 2 camere din cele 7 camere și anexele imobilului;
- nu a observat că imobilul excedea nevoilor locative ale familiei proprietarului compusă din 3 membri, putând fi socotit ca structură funcțională drept o construcție formată din două apartamente, iar autorul reclamanților mai avea în proprietate și alte apartamente situate în București și Constanța, fiind pe deplin încadrabil în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, ceea ce exclude aplicarea art. II din decret.
Referitor la soluția dată acțiunii principale, recursul nu este întemeiat.
Este lipsit de relevanță juridică faptul că imobilul a fost rechiziționat total sau numai în parte, temeiul trecerii în proprietatea statului nefiind actul de rechiziție, care a fost o măsură temporară aplicată în temeiul Legii nr. 439 din 5 iunie 1945, ci actul de naționalizare săvârșit în baza Decretului nr. 92/1950.
Ori, prin prisma acestui din urmă act normativ, esențial este că, în cauză, independent de incidența art. I invocat de recurentă, autorul reclamanților și al intervenientei se încadra în categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare menționate în art. II, fiind pensionar din data de 1 ianuarie 1949.
Arătata exceptare justifică pe deplin calificarea instanței de apel cu privire la lipsa de valabilitate a titlului statului, admiterea acțiunii în revendicare fiind legală, toate susținerile contrare din recurs fiind neîntemeiate.
în schimb, recursul este întemeiat în privința cererii reconvenționale.
Față de soluția primei instanțe de respingere a acțiunii precizate, pârâta A.P.P.S. RA nu a avut nici un interes a ataca cu apel soluția respingerii cererii sale reconvenționale, a cărei admitere ar fi prezentat interes pentru pârâtă numai în ipoteza admiterii acțiunii principale.
Admițând apelul reclamanților și al intervenientei și rejudecând fondul pricinii, instanța de apel avea obligația, concomitent cu admiterea acțiunii principale, să rezolve în fond și cererea reconvențională, formulată tocmai pentru ipoteza admiterii acțiunii adverse.
Ori, instanța de apel nu a cercetat în nici un fel această din urmă cerere, limitându-se la a arăta că va menține celelalte dispoziții ale primei instanțe.
în acest mod, instanța de apel a încălcat grav dispozițiile art. 129 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce constituie caz de casare potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care recursul a fost admis, a fost casată parțial decizia atacată și, potrivit art. 313 C. proc. civ., a fost trimisă cauza la aceeași instanță de apel pentru soluționarea cererii reconvenționale, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei obiect al recursului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6401/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6208/2004. Civil → |
|---|
