ICCJ. Decizia nr. 1009/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la 19 februarie 1998 la Judecătoria sectorului 1 București reclamantul P.M. a chemat în judecată civilă pentru pretenții pe R.S., domiciliat în București, pentru a fi obligat să-i restituie echivalentul sumei de 31.884 dolari SUA, împrumut nerestituit la scadență.
Reclamantul a arătat că pârâtul îi datorează suma pretinsă, în baza contractului de împrumut încheiat la 21 noiembrie 1994 cu creditoarea T.S., întrucât aceasta din urmă, după ce a primit înapoi o parte din sumă și anume 2.482 dolari SUA, i-a cesionat creanța pentru restul de 31.884 dolari SUA, notificând în prealabil pe pârât despre actul juridic încheiat.
S-a susținut că refuzul pârâtului privind restituirea sumei după împlinirea scadenței la 21 februarie 1995 nu ar avea nici o justificare legală.
Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, invocând în esență lipsa calității procesuale a reclamantului și nevalabilitatea contractului de cesiune în forma scrisă de care acesta se prevalează întrucât nu ar fi semnat de pretinsul cesionar.
Soluționând cauza în primă instanță după declinarea competenței materiale, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a stabilit având în vedere concluziile expertizei grafologice efectuate la cererea părților, că între copia xerox a contractului de cesiune înfățișată odată cu acțiunea care consemnează drept dată a convenției 1 octombrie 1997 și contractul de cesiune în forma originală care poartă aceeași dată, ar exista o neconcordanță esențială, constând în faptul că în copie nu apare semnătura reclamantului la rubrica cesionar, fiind semnat de o altă persoană.
De aici s-a conchis că forma originală a contractului de cesiune ar fi fost ulterior întocmită pro causa.
Totodată s-a considerat că numele real al reclamantului fiind "Pg." M, nu concordă cu numele consemnat în contractul de cesiune ca fiind "Pj." M., iar în lipsa dovezilor nu s-ar putea reține identitatea dintre reclamant și cesionar.
Sentința primei instanțe a fost anulată ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamant, la care a aderat parțial și pârâtul prin decizia civilă nr. 235 din 5 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința rejudecării fondului.
Instanța de apel a reținut că potrivit sentinței irevocabile nr. 6 din 27 decembrie 1996 a Curții de Apel Trieste, secția I civilă, din Republica Italia, în urma rectificării actului său de naștere, numele reclamantului trebuie citit și înțeles ca fiind "Pg." M., întrucât versiunea "Pj." eronată a fost determinată de adaptarea numelui originar real "Pg." la limba sârbo-croată.
Ca urmare s-a constatat că între reclamant și cesionar prin prisma numelui există identitatea necesară pentru a se reține fără echivoc faptul că este aceeași persoană.
După rejudecarea fondului cauzei, instanța de apel prin decizia nr. 329 din 18 septembrie 2002 a admis acțiunea introdusă de reclamantul P.M. și a obligat pe pârâtul R.S. să-i restituie echivalentul în lei a sumei de 31.884 dolari SUA la cursul zilei de ramburs, reprezentând împrumut rămas de plată.
Pârâtul căzut în pretenții a fost totodată obligat să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 25.012.500 lei.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs în termenul și cu respectarea cerințelor procedurale aplicabile, pârâtul R.S. care a invocat temeiul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a susținut în esență că instanța de apel ar fi reținut greșit calitatea procesuală activă a reclamantului în raport de nedovedirea existenței contractului de cesiune încheiat în anul 1998 la data promovării acțiunii și de asemenea ca dându-se o interpretare contrară dispozițiilor legale cuprinse în Decretul nr. 167/1958 s-a reținut greșit efectul întreruptiv de prescripție al somațiilor făcute de reclamant la o altă adresă.
în fine, s-a susținut că prin neexercitarea rolului activ al judecătorului, că instanța a omis să examineze din oficiu caracterul fals al înscrisului constatator al cesiunii.
Recursul se va admite în limitele și pentru considerentele care urmează, cu consecința casării ultimei hotărâri și a trimiterii cauzei la instanța de apel în vederea reluării judecății.
Prin contractul de împrumut încheiat la 21 noiembrie 1994 cu creditoarea T.S., pârâtul împrumutat s-a obligat să restituie suma împrumutată până cel mai târziu la 21 februarie 1995, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o decât parțial la cererea expresă a creditoarei.
Prin cedarea creanței în condițiile art. 1391 și urm. C. civ. cu referire la cele aplicabile privind împrumutul, obligațiile pârâtului ca împrumutat s-au menținut pe deplin valabile, el fiind obligat să restituie cesionarului suma împrumutată de la cedent în aceleași condiții și în termenul stipulat cu cedentul în speță până la 21 februarie 1995 conform înscrisului probator.
în această situație, potrivit dispozițiilor art. 3 cu referire la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 republicat, privitor la prescripția extinctivă dreptul la acțiune al cesionarului creditor pentru neplata datoriei de către debitor este de 3 ani și începe să curgă de la data expirării termenului de plata.
Cum scadența pentru îndeplinirea obligației debitorului a fost precis stipulată ca fiind 21 februarie 1995, acțiunea introdusă împotriva sa de cesionar la 19 februarie 1998 se încadrează în termenul de 3 ani mai sus precizat, indiferent de data notificărilor (somații) privind restituirea sumei împrumutate, care nici nu erau necesare, pentru că părțile din contractul de împrumut nu au convenit o astfel de condiție.
în acest cadru, excepția prescrierii dreptului la acțiune în raport de termenul stipulat pentru îndeplinirea obligației și de data introducerii acțiunii este vădit nefondată.
Tot astfel se impune a fi respinsă aceeași excepție ridicată de pârât pornindu-se de la construcția juridică falsă că la data introducerii cererii de chemare în judecată, adică la 19 februarie 1998 încă nu se născuse dreptul la acțiune al reclamantului cesionar pentru că acesta nu era în posesia unui înscris probator pentru transferul de creanță și totodată că în raport de scadența fixată la 21 februarie 1995 pe de o parte și data confecționării și înfățișării înscrisului constatator al cesiunii, în timpul procesului, s-ar fi îndeplinit prescripția de 3 ani.
Conform dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, iar dacă dreptul este sub condiția suspensivă sau cu termen suspensiv, de la data îndeplinirii condiției sau a expirării termenului.
în cauză se impune reținerea faptului că în conformitate cu dispozițiile art. 1391 și urm. C. civ., cu excepția cesiunilor explicit supuse formei scrise sau altor condiții anume prevăzute de lege, cesiunea de creanță ia naștere prin acordul liber de voință al părților și se realizează prin transmiterea titlului înstrăinat de cedent către cesionar, fără a fi prevăzută pentru valabilitate forma scrisă a convenției.
în aceste condiții, în calitate de posesor al creanței transmise de cedent, adică a titlului opozabil debitorului obligației și în baza acestuia, cesionarul este oricând îndreptățit să încerce valorificarea dreptului ce i s-a transmis, prin acțiunea în justiție împotriva datornicului, transferul de creanță fiind o chestiune de probațiune, așadar ulterioară introducerii acțiunii și necesară numai în condițiile în care se contestă.
în cauză de altfel, odată cu susținerile pârâtului privind lipsa calității procesuale active, s-a și făcut dovada transferului creanței, prin înfățișarea de către reclamant a contractului de cesiune, despre care însă contrar dispozițiilor art. 1169 C. civ. pârâtul nu a reușit să facă dovada că ar fi fals, în ce limite și prin ce modalitate a fost falsificat, altele decât cele avute în vedere la efectuarea expertizei grafice, când ceea ce s-a contestat a fost exclusiv semnătura copiei xerox a contractului.
în aceste condiții nu este justificată nici critica privind lipsa rolului activ al judecătorului care nu s-ar fi putut substitui pârâtului în constituirea și extinderea apărării, la alte aspecte de fals, instanța fiind dimpotrivă obligată la imparțialitate în administrarea probelor.
în cauză au omis însă să fie cenzurate susținerile pârâtului privind neopozabilitatea transferului de creanță ca urmare a faptului că nu i s-a notificat corect la adresa sa reală, adică în str. B., București, despre convenția dintre cesionar și cedent.
Potrivit dispozițiilor art. 1393 C. civ., cesionarul nu poate opune dreptul său terților decât după ce a notificat debitorului cesiunea, sau debitorul a acceptat cesiunea printr-un act autentic.
Chiar dacă dispoziția legală se referă la terți, ceea ce nu este cazul în litigiu, din ea rezultă și obligația notificării debitorului.
în aceste condiții instanța avea de examinat date fiind afirmațiile pârâtului, dacă acesta a fost notificat de cesionar, dacă era suficientă notificarea făcută de cedent și în ambele cazuri dacă notificarea s-a făcut la adresa reală opozabilă pârâtului sau la o altă adresă cum se pretinde, această din urmă susținere fiind necenzurabilă în recurs în lipsa părților.
în consecință, recursul a fost admis și s-a dispus casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 992/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 984/2005. Civil → |
|---|
