ICCJ. Decizia nr. 992/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 14 septembrie 2004, contestatorii P.V. și P.M., în contradictoriu cu intimații I.A.V., I.N.M., H.(H.)L., Municipiul București prin primarul general și SC C. SA, au formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a, C. proc. civ. împotriva deciziei nr. 599 din 28.01.2004, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă.
în motivarea contestației s-a învederat că, în calitate de intervenienți, contestatorii au declarat recurs împotriva deciziei a cărei anulare o solicită formulând două critici esențiale și anume aplicarea greșită a prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât instanța a reținut fără temei că autoarea reclamanților nu se încadrează în categoria exploatatorilor de locuințe, deși la dosar existau suficiente dovezi în sens contrar, motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cel de-al doilea motiv de recurs, formulat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., a constat în nepronunțarea instanței asupra dovezilor administrate, dar care rezultă buna credință a recurenților intervenienți.
Acest din urmă motiv de recurs nu a fost cercetat de instanța, care a menționat doar că prin depunerea unor minime diligențe ar fi putut afla calitatea de proprietar a vânzătorului și recursul lor a fost analizat împreună cu recursul declarat de SC C. SA, care era distinct și cuprindea alte critici.
Contestația în anulare nu este întemeiată.
Instanța de recurs, cu referire la motivul de nelegalitate fondat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a argumentat incidența dispoziției cuprinse în art. II din Decretul nr. 92/1950 prin existența în proprietatea autoarei intimaților-reclamanți a unui singur imobil cu destinația de locuință, și închirierea ocazională a unora dintre camere nu este suficientă pentru a considera că imobilul era destinat exploatării în sensul art. 1 din Decretul nr. 92/1950. Contestatorii au enunțat în motivarea contestației în anulare că există suficiente dovezi în sens contrar, nu au precizat nici una dintre ele, așadar reproșul adresat instanței de recurs este fără temei.
Privitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut critica formulată de contestatorii recurenți, în sprijinul cărora aceștia au adus mai multe argumente.
Instanța de control judiciar a expus considerentele pentru care a respins critica, s-a referit la cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare a cărui obiect era bunul altuia, nu a înstrăinătorului, și a motivat că buna credință ca eroare scuzabilă pentru validarea actului nu poate fi primită câtă vreme dobânditorul, cu diligențe minime, ar fi putut să cunoască faptul că bunul vândut nu aparținea vânzătorului, în condițiile adoptării legislației reparatorii privind restituirea imobilelor naționalizate.
De precizat că instanța de recurs nu era datoare să răspundă la toate argumentele expuse de contestatori în detaliu în cuprinsul recursului lor, la fiecare din înscrisurile acolo amintite, ci era suficient să arate, cum de altfel a și făcut, considerentele pentru care a apreciat că motivele de recurs sunt nefondate.
De asemenea, nu se poate reproșa instanței de recurs, pentru că nu constituie o omisiune a cercetării unui motiv de recurs în sensul art. 318 teza a II-a C. proc. civ., faptul că a expus și analizat împreună motivele comune de recurs ale contestatorilor cu cele ale intimatei SC C. SA, întrucât ambele recursuri se refereau, în punctele comune, la aceleași critici cu aceleași argumente.
Drept urmare, contestația în anulare formulată de intervenienți a fost respinsă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 987/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1009/2005. Civil → |
|---|
