ICCJ. Decizia nr. 10143/2005. Civil. Drept de autor - drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10143
Dosar nr. 9665/2005
Şedinţa publică din 6 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
La data de 13 mai 1999 reclamantul D.M.Ş., în nume propriu şi ca reprezentant al fundaţiei M.D. pentru F.N. a chemat în judecată pârâta SC R. SA, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să-i plătească reclamantului suma de 182.200.000 lei, reprezentând drepturi cuvenite în baza contractelor nr. 2322 din 4 noiembrie 1998 şi 2496 din 4 decembrie 1998; 2600 mărci germane, sumă actualizată cu rata inflaţiei la data executării, reprezentând drepturi băneşti cuvenite fundaţiei în calitate de coproducător al operei contractate.
De asemenea, au solicitat restituirea garanţiei depuse în calitate de director general al SC R. SA, precum şi obligarea pârâtei de a-i pune la dispoziţie mijloace tehnico-materiale necesare pentru realizarea lucrărilor de montaj, sonorizare şi copia standard a filmului „A.A.".
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în calitate de scenarist, regizor şi producător, a încheiat cu pârâta trei contracte de vânzare a scenariului, de regie şi de prestări servicii pentru a realiza filmul „A.A." în condiţiile şi termenele convenite. Pârâta nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţiile asumate prin contractele de regie şi prestări servicii, ceea ce a determinat prelungirea duratei de filmare.
În calitate de reprezentant legal al fundaţiei, reclamantul a arătat că deşi filmările au fost terminate, pârâta nu i-a asigurat mijloacele tehnico-materiale şi artistice pentru realizarea montajului, sonorizării şi execuţiei copiei standard, refuzând nejustificat să restituie fundaţiei suma de 8.000.000 lei reprezentând diferenţa dintre valoarea finanţării acordate de Ministerul Culturii şi valoarea obligaţiei de finanţare asumate prin contract.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că potrivit celor stabilite de controlul efectuat de Ministerul Finanţelor Publice, suma maximă datorată reclamantului în calitate de regizor şi producător executiv ar fi, după deducerea sumelor remise, de 107.200.000, plătibilă la predarea copiei standard a filmului; întârzierile în realizarea filmărilor sunt imputabile exclusiv reclamantului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 279 din 21 octombrie 1999 a admis în parte acţiunea, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 182.200.000 lei, să asigure reclamantului mijloacele tehnico-materiale pentru realizarea lucrărilor de montaj, sonorizare şi copia standard a filmului „A.A.", precum şi 500.000 lei pe zi întârziere de la data rămânerii definitive a sentinţei până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei arătate.
A respins ca nefondate celelalte capete de cerere ale acţiunii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că pârâta datorează reclamantului numai drepturile băneşti pretinse şi îndeplinirea prestaţiilor convenite sub forma mijloacelor şi utilităţilor necesare finalizării lucrărilor, cererea pentru plata penalităţilor de întârziere nefiind întemeiată, întrucât prelungirea duratei filmărilor este imputabilă reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia civilă nr. 329 a din 1 iunie 2000 a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului şi suma de 2600 mărci germane, echivalent în lei şi 230.000 lei constituită cu titlu de garanţie. A fost obligată pârâta să plătească fundaţiei suma de 8.000.000 lei drepturi de coproducţie. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 1895 din 30 martie 2001, a admis recursurile declarate de reclamant şi pârât, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza instanţei de apel spre rejudecare, cu indicaţii privind lămurirea cu necesitate a unor aspecte de drept şi de fapt esenţiale soluţionării fondului prin suplimentarea probelor.
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a pronunţat Decizia nr. 268 A din 4 iunie 2002 prin care a respins apelul pârâtei a admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 293.494.515 lei reprezentând suma indexată datorată cu titlu de diferenţă de plată a drepturilor băneşti ce decurg din contractul de regie nr. 2322 din 4 noiembrie 1998 şi contractul de producător executiv nr. 2496 din 4 decembrie 1998, suma de 230.000 lei contravaloare garanţie pentru funcţia de director general. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi l-a obligat pe apelantul-reclamant la 1.064.695 lei reprezentând diferenţa de taxă judiciară de timbru datorată în apel şi la 10.000.000 lei cu titlu de onorariu de expertiză către Biroul Local de Expertiză în beneficiul experţilor P.S. şi V.I.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie prin care a susţinut că reducerea sumelor cuvenite reclamantului conform contractelor şi reţinerea nulităţii lor parţiale în considerarea dispoziţiilor OUG nr. 67/1997 este greşită, întrucât, în temeiul unor prevederi legale neaplicabile, s-a încălcat convenţia părţilor. Contrar dovezilor administrate în cauză a fost respinsă fără temei legal cererea de plată a penalităţilor şi s-a omis reactualizarea sumelor reţinute cu titlu de garanţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 5337 din 11 decembrie 2003 a admis recursul în anulare şi a casat Decizia nr. 268A din 4 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, dispunând trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru reluarea judecăţii.
În considerentele deciziei date asupra recursului în anulare s-a reţinut că în scopul realizării filmului „A.A." între SC R. SA, producător, şi fundaţia „M.D.F.N.", coproducător, s-a încheiat contractul de asociere nr. 2192 modificat la 4 decembrie 1998, prin care coproducătorul s-a obligat să participe la costurile de producţie ale filmului cu 1,9% din valoarea de deviz, reprezentând 87.000.000 lei, diferenţa revenind în sarcina asociatului SC R. SA.
Reclamantul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate privind filmările în condiţiile contractuale stipulate, cu o întârziere de 26 de zile faţă de termenul convenit, rămânând neexecutate la data litigiului partea finală a lucrărilor de montaj, sonorizare şi copia standard a filmului, care nu a fost realizată din cauze imputabile pârâtei.
Pârâta şi-a îndeplinit parţial obligaţiile, atât în ceea ce priveşte achitarea integrală în termenele şi la preţul contractual stabilit a drepturilor băneşti cât şi cu referire la asigurarea personalului de producţie necesar calificat pe parcursul filmărilor, a mijloacelor tehnico-materiale şi artistice destinate montajului, sonorizării şi realizării copiei standard a filmului.
Instanţa supremă a apreciat că limitarea drepturilor băneşti cuvenite reclamantului cât şi respingerea cererii pentru plata penalităţilor de întârziere în durata filmărilor prin hotărârea atacată, sunt greşite, fiind în contradicţie cu legea aplicabilă, cu clauzele contractuale şi cu probele administrate în cauză.
S-a reţinut că raporturile dintre reclamant şi pârâtă, întemeiate pe libertatea contractuală, guvernată de art. 969 şi urm. C. civ., nu sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 67/1997 cu normele sale metodologice, acestea nefiind opozabile reclamantului şi fundaţiei.
Contractele au putere de lege între părţile contractante, aşa încât, modificarea sau invalidarea clauzelor contractuale privitoare la preţul convenit, nu era admisibilă decât în condiţiile contractuale stipulate şi cu acordul deplin al părţilor.
Faptul pârâtei de a nu se fi încadrat în prevederile OUG nr. 67/1997 este evident extracontractual şi interesează numai raporturile juridice şi răspunderea acesteia cu şi faţă de finanţatorul său ONC.
S-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la plata onorariului stabilit şi calculat potrivit clauzelor contractuale în funcţie de munca prestată, fără deduceri sau raporturi inaplicabile.
Potrivit clauzei penale reclamantul este îndreptăţit la plata penalităţilor de întârziere solicitate pentru timpul afectat filmărilor peste termenul de toleranţă convenit, culpa pârâtei dovedindu-se pe deplin conturată prin neverificarea şi nerezolvarea efectivă a sesizărilor privind calitatea personalului tehnic şi a mijloacelor de producţie puse la dispoziţia sa pentru neexecutarea obligaţiilor, precum şi a condiţiilor atmosferice neprielnice activităţii.
Recursul în anulare a fost admis şi hotărârea atacată a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru stabilirea în contradictoriu cu părţile a sumelor cuvenite cu titlu de onorariu şi penalităţi de întârziere prin refacerea expertizei efectuate, sau a eventualului acord prin punctaj a părţilor contractante.
S-a dispus totodată, ca instanţa de trimitere să dispună reactualizarea sumelor menţionate, cât şi a echivalentului garanţiei ce trebuia să fie restituită reclamantului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 194 A din 31 aprilie 2005, în fond după casare, a admis apelurile declarate de reclamantul M.Ş.D. şi SC R. SA; a schimbat în parte sentinţa; a obligat pârâta la 294.079.765 lei reprezentând despăgubiri reactualizate datorate în temeiul contractelor nr. 2322 din 4 noiembrie 1998 şi nr. 2496 din 4 decembrie 1998 precum şi garanţia depusă de reclamant, reactualizată; a obligat pârâta la 365.987.165 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, reactualizate; a respins cererea de obligare a pârâtei la 500.000 lei/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant ca reprezentant al fundaţiei „M.D.F.N."; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat reclamant la 10.038.270 lei, diferenţă taxă judiciară de timbru în apel şi l-a dat în debit cu această sumă; a obligat reclamantul la 10.000.000 lei onorariu expertiză în contul experţilor P.S. şi V.I.; a compensat în parte cheltuielile de judecată în privinţa onorariilor de expertiză şi taxelor de timbru în etapa recursului şi a obligat pârâta la 25.030.310 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel Curtea a constatat că prin Decizia dată asupra recursului în anulare s-au dezlegat irevocabil problemele de drept privind valabilitatea contractelor deduse judecăţii, faptul că pârâta datorează reclamantului despăgubiri, penalităţi de întârziere şi echivalentul garanţiei constituite de acesta.
În limitele casării, instanţa de trimitere trebuia să stabilească sumele cuvenite reclamantului, cu titlu de onorariu şi penalităţi de întârziere, reactualizarea acestor sume şi a garanţiei ce trebuia restituită reclamantului.
Astfel fiind, cum reclamantul a renunţat la efectuarea unei noi expertize contabile prin care să se stabilească valoarea actuală a sumelor pe care i le datorează pârâta, Curtea a luat în considerare expertiza efectuată în dosarul nr. 2856/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, şi răspunsurile la interogatoriu administrat de pârâtă şi admiţând apelul reclamantului M.Ş.D. a obligat pârâta să plătească acestuia despăgubiri reactualizate datorate în temeiul contractelor nr. 2322 din 4 noiembrie 1998, nr. 2496 din 4 decembrie 1998, garanţie reactualizată şi penalităţi de întârziere în valoare reactualizată.
Apelul declarat de fundaţia „M.D.F.N." a fost respins ca nefondat reţinându-se că prin art.V din contractul de prestări servicii încheiat între SC R. SA în calitate de producător şi M.Ş.D., în calitate de producător executiv s-a convenit ca în cazul în care va fi atras un alt cofinanţator pentru filmul „A.A.", cota de participare a fundaţiei să se reducă proporţional.
În baza prevederilor art. 5.2 lit. a) din contractul 2192 din 8 octombrie 1998 fundaţia în calitate de producător participa la cheltuielile de producţie ale filmului cu suma de 182.000.000 lei.
Actul adiţional nr. 2495 din 4 decembrie 1998 a adus modificări acestei clauze contractuale, în sensul că, participarea fundaţiei la cheltuielile de producţie ale filmului să fie redusă la suma de 87.000.000 lei.
Ulterior finanţării filmului şi aprobării intrării în producţie, fundaţia a atras un alt cofinanţator, respectiv Ministerul Culturii, care a participat cu suma de 95.000.000 lei.
Curtea a apreciat că din interpretarea art. V, sus menţionat, rezultă că atragerea unui cofinanţator diminuează corespunzător suma de plată ce revine fundaţiei şi nu că suma plătită de cofinanţator trebuie remisă fundaţiei.
Apelul pârâtei a fost admis, reţinându-se că potrivit art. 572 C. proc. civ. creditorul, în funcţie de împrejurările cauzei şi natura obligaţiei care se execută poate proceda fie la executarea silită, fie la sesizarea instanţei de executare în vederea aplicării unei amenzi civile, instituţia daunelor cominatorii devenind inadmisibilă din perspectiva textului de lege menţionat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC R. SA, dezvoltând următoarele motive de casare, întemeiate în drept pe dispoz.art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.:
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi anume contractele ulterioare semnate de M.Ş.D. cu SC R.F.P.I. SRL.
Recurenta a arătat că în decembrie 2002, ca urmare a incapacităţii sale de a termina filmul, C.N.C. a preluat de la SC R. SA terminarea proiectului, împuternicind pe SC R.F.P.I. SRL să preia şi să termine proiectul. Astfel, în baza noilor contracte, reclamantul în calitatea sa de regizor şi producător executiv al filmului A.F. (A.A.) a încasat de la SC R.F.P.I. SRL, atât suma datorată de către SC R. SA pentru activitatea desfăşurată în etapa de filmare, cât şi suma pentru activitatea desfăşurată ulterior în cadrul etapei de postproducţie. Instanţa de apel nu a luat în calcul aceste înscrisuri, în temeiul deciziei atacate reclamantul urmând să fie remunerat de două ori, ceea ce ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia.
- hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât reclamantul M.D. şi-a încasat toate drepturile cuvenite din realizarea filmului de la SC R.F.P.I. SRL, ca urmare a semnării unui nou deviz în anul 2002.
Prin întâmpinarea formulată în recurs M.Ş.D., în nume propriu şi ca reprezentant al fundaţiei M.D.F.N., a arătat că prin încheierea ulterioară a contractelor cu SC R.F.P.I. SRL nu s-a stins litigiul dintre părţi, nu au fost indexate sumele datorate în raport de indicele de inflaţie şi nu s-au achitat daunele decurgând din întârzierea plăţilor, obligaţii contractuale anterioare. Aceste contracte exprimă o negociere nouă în conformitate cu atribuţiile suplimentare care au fost solicitate reclamantului, obligaţii care nu se regăsesc în conţinutul clauzelor contractuale anterioare.
Analizând motivele de nelegalitate ale hotărârii, din prisma motivelor de recurs formulate şi analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa va respinge recursul ca nefondat, din următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.
Prin urmare instanţa de trimitere este obligată să se conformeze modului în care instanţa de control judiciar a soluţionat în speţă problema de drept pusă în discuţie şi să respecte îndrumările date de aceasta.
O problemă de drept definitiv soluţionată prin Decizia instanţei de recurs nu poate fi reexaminată de instanţa de trimitere, întrucât o astfel de neconformare ar însemna nu numai încălcarea esenţială a legii, prin nerespectarea principiilor care guvernează procesul civil, dar şi o soluţionare injustă a litigiului dedus judecăţii.
Existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale care să impună respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare, cerinţe consacrate prin dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., care cantonează limitele rejudecării.
Astfel, prin Decizia nr. 5337 din 11 decembrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a soluţionării recursului în anulare, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că reclamantul, în dubla sa calitate de regizor şi producător executiv ca şi de reprezentant legal al Fundaţiei asociate, şi-a îndeplinit obligaţiile asumate privind filmările în condiţiile contractuale stipulate prin cele trei contracte încheiate cu pârâta, respectiv contractul de asociere pentru coproducţie nr. 2192 din 8 octombrie 1998, modificat la data de 4 decembrie 1998 prin contractul de prestări servicii nr. 2496 şi contractul comercial nr. 2322 din 4 noiembrie 1999, cu o întârziere de 26 de zile faţă de termenul convenit, rămânând neexecutată la data litigiului partea finală a lucrărilor de montaj sonorizare şi copia standard a filmului, care nu a fost realizată din cauze imputabile pârâtei. S-a mai reţinut că pârâta şi-a îndeplinit numai parţial obligaţiile contractuale.
Din această perspectivă limitele rejudecării sunt fără echivoc şi au fost determinate de împrejurările care au determinat casarea.
Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de trimitere, efectuând o nouă cercetare avea obligaţia de a stabili plata onorariului reclamantului în funcţie de munca prestată, penalităţile de întârziere solicitate pentru timpul afectat filmărilor peste termenul de toleranţă convenit şi reactualizarea sumei datorate cu titlu de garanţie.
Aşa fiind soluţia procesuală a instanţei de trimitere, care s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare şi a cercetat toate circumstanţelor de fapt ale cauzei, este la adăpost de orice critică.
Din probele administrate şi examinarea apărările părţilor nu a rezultat o altă stare de fapt.
Pe de altă parte nu se pot înfrânge dispoz. art. 132 C. proc. civ., acţiunea neputând fi modificată la instanţa care rejudecă fondul după casare cu trimitere, pentru că aceasta ar genera o altă situaţie juridică decât cea avută în vedere de către instanţa de recurs.
Or, criticile formulate de recurentă vizează aspecte care ţin de pretenţii nou formulate în această fază procesuală, cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum judicatum, aspecte necenzurate de instanţa de control judiciar.
Aşa fiind recursul urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA împotriva deciziei nr. 194A din 31 mai 2005 a Curţii de Appel Bucureşti, secţia a IX a pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8935/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1013/2005. Civil → |
|---|
