ICCJ. Decizia nr. 1348/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului Constanța reclamanții I.E., B.I., F.V.G.A. și F.M. au chemat în judecată pe pârâta SC M. SA Constanța solicitând ca aceasta să fie obligată la restituirea în natură a imobilelor situate în Constanța, în principal, iar în subsidiar să emită un răspuns complet conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilele au aparținut autorilor lor și au fost preluate de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Se mai susține de către reclamanți că este posibilă restituirea în natură a imobilelor, motiv pentru care au solicitat suspendarea soluționării acțiunilor în revendicare pe care le-au formulat, înțelegând să li se rezolve cererile prin procedură specială reglementată de Legea nr. 10/2001.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii formulate de către reclamanți întrucât prin deciziile cu numerele 172/2001 și 173/2001 pe care le-a emis, a răspuns la notificările reclamanților în sensul că a respins cererile de restituire.
Mai arată pârâta că deși deciziile pe care le-a emis au fost comunicate reclamanților, aceștia nu le-au contestat în termenul legal și sunt decăzute din acest drept.
Reclamanții au formulat excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei de către tribunal.
Prin sentința civilă nr. 715 din 2 iulie 2002, Tribunalul Constanța admite excepția și își declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, considerând că în cauză nu se aplică dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 ci prevederile dreptului comun, art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 1351/C din 27 noiembrie 2002 a admis recursul formulat de către pârât împotriva hotărârii prin care tribunalul și-a declinat competența de soluționare a cauzei și a casat sentința cu trimiterea cauzei spere soluționare în primă instanță la Tribunalul Constanța, reținând că acesta este competent în baza prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. R 121/2003.
La termenul din 7 februarie 2003 reclamanții și-au precizat acțiunea arătând că au investit instanța cu o contestație împotriva deciziilor nr. 172 și 173/2001, solicitând anularea acestora și restituirea în natură a imobilelor, iar în subsidiar obligarea pârâtei să dea un răspuns complet la notificări, în sensul de a face o ofertă prin echivalent.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 203 din 7 februarie 2003, a respins cererea cu privire la anularea deciziilor nr. 172 și 173/2001, ca fiind tardiv formulată.
A respins de asemenea și cererea de obligare a pârâtei la emiterea unui răspuns complet.
S-a reținut că reclamanții care au primit comunicarea deciziilor 172 și 173/2001 la data de 3 octombrie 2001 au formulat contestație împotriva acestora la data de 15 aprilie 2002 cu mult după împlinirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la lipsa din decizii a unei oferte de restituire prin echivalent, se apreciază că aceste pretenții puteau fi valorificate numai în cadrul unei contestații formulate în termen legal, neputând fi analizate într-o contestație care a fost respinsă ca tardivă.
împotriva acestei hotărâri au declarat în termen legal apel reclamanții invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 63/C din 5 iunie 2003 a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanți.
De menționat că la data de 26 februarie 2003 reclamantul I.E. a decedat și conform certificatului de moștenitor nr. 20 din 5 aprilie 2003, la succesiunea acestuia a venit reclamanta B.I., fiica sa.
Pentru a pronunța decizia prin care a fost respins apelul reclamanților, instanța de apel a avut în vedere toate considerentele pentru care instanța de fond a apreciat că este tardiv formulată contestația împotriva celor două decizii, 172 și 173/2001, emise de către pârâtă.
A mai reținut instanța de apel cu privire la susținerile formulate de către reclamanții-apelanți că sunt nefondate, deoarece după ce a emis deciziile contestate unității-intimate, nu îi mai revenea nici o obligație legală de a răspunde la o nouă notificare formulată de către reclamanți în legătură cu aceleași imobile, apreciind că prin noile notificări reclamanții urmăresc practic să aibă un nou termen de 30 zile pentru a exercita o altă acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la susținerile privind lipsa unei oferte de restituire prin echivalent, instanța de apel a reținut că acestea nu puteau fi analizate într-o contestație care s-a constatat că a fost tardiv formulată.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De menționat că în motivarea recursului recurenții încep prin a descrie în mod amănunțit situația de fapt existentă în cauză, toată această prezentare a situației de fapt fiind intitulată pct. "A".
La pct. "B" este făcută o analiză din punct de vedere juridic a hotărârilor pronunțate.
în acest sens se susține că instanțele au făcut o aplicațiune greșită a legii, respectiv a art. 24 din Legea nr. 10/2001, arătând că dispozițiile acestui text de lege, respectiv a alin. (7), se aplică numai la ipoteza prevăzută în el și anume "dacă oferta este refuzată" (în situația unor restituiri prin echivalent) și nu la toate contestațiile formulate împotriva deciziilor prin care se resping notificările.
în consecință, se mai arată, termenul de 30 zile de contestare a deciziei nu se aplică decât pentru ipoteza prevăzută expres în art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001, iar normele privind competența specială a Tribunalului, secția civilă, se aplică tot numai în această situație prevăzută de text.
Se susține de asemenea de către recurenți că "sub aspect procesual, Legea nr. 10/2001, este lacunară, confuză și contradictorie", ajungând la concluzia că împotriva deciziei emise de persoana juridică deținătoare sau proprietară a imobilului, prin care s-a respins cererea de restituire a imobilului, acțiunea este imprescriptibilă, iar dispozițiile din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu pot fi avute în considerație, nefiind lege.
în concluzie recurenții susțin că au făcut contestație în termen legal și că și cea de a doua contestație este făcută tot în termen, solicită admiterea recursului și casarea cu trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Recursul este nefondat.
Este de reținut în primul rând că reclamanții și-au precizat obiectul acțiunii lor, arătând că acesta îl reprezintă contestația împotriva deciziilor nr. 172 și 173/2001, făcută în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.
în consecință, acesta a fost cadrul juridic în care a fost soluționată acțiunea formulată de către reclamanți.
Astfel notificările cu numărul 1804 din 2 august 2001 prin care au solicitat de la pârâtă restituirea în natură a imobilelor situate în Municipiul Constanța, au fost respinse prin deciziile cu numerele 172 și 173 din 3 octombrie 2001 emise de către pârâtă, care au fost comunicate reclamanților, cu confirmare de primire, la 3 octombrie 2001, iar acțiunea reclamanților a fost înregistrată la data de 15 aprilie 2002, deci tardiv.
Instanțele au reținut că față de precizarea acțiunii formulată de către reclamanți și de respingerea cererilor de restituire în natură de către pârâtă, calea de atac este contestația formulată în baza art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în termenul prevăzut de acest text și la instanța prevăzută de alin. (8) al acestui articol.
Susținerile recurenților că acest punct de vedere nu este legal, deoarece el este stabilit prin H.G. pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 la pct. 1, 6, care nu poate modifica prevederile legale, nu sunt fondate pentru următoarele considerente.
Este de reținut că în Legea nr. 10/2001 aceste aspecte procedurale cu privire la contestațiile împotriva deciziilor emise de unitățile deținătoare ale imobilelor, nu sunt expres prevăzute și în această situație, instanțele, pentru a nu încălca prevederile art. 3 C. civ. trebuie să soluționeze cauzele.
Deci pe de o parte instanțele pot aprecia cu privire la acest aspect, iar normele metodologice pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001 pot, la rândul lor, să prezinte un punct de vedere, care în această situație nu modifică prevederea legală, ci doar o interpretează, lucru posibil mai ales că aceste norme sunt aprobate prin hotărâre de guvern.
în consecință, astfel cum legal au reținut instanțele de fond și apel, art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 includ și situațiile prevăzute de alin. (1), fiind normă generală pentru calea de atac, cu respectarea termenului de 30 zile împotriva deciziei/dispoziției emisă de persoana notificată.
Reclamanții au formulat o nouă notificare, cu același conținut și finalitate pentru ambele imobile la data de 11 februarie 2002 și unitatea pârâtă le-a comunicat că cererea a fost soluționată prin deciziile nr. 172 și 173/2001, care au răspuns la primele notificări identice cu noile notificări.
Pârâta nu mai avea nici o obligație legală de a răspunde la o nouă notificare în legătură cu aceleași imobile, reclamanții urmărind de fapt să folosească un nou termen, neținând cont că termenul de contestare a fost cu mult depășit.
Referitor la susținerea privind lipsa unei oferte de restituire prin echivalent, urmează a constata că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, reținând că ea putea fi valorificată numai în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 și formulată în termenul legal, neputând fi analizată în situația în care această acțiune, ca în cazul în speță, a fost respinsă ca tardivă.
Astfel fiind, față de considerentele mai înainte arătate, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1343/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1342/2005. Civil → |
|---|
