ICCJ. Decizia nr. 1403/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 3 iunie 1998 reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să-i lase în deplină proprietate imobilul din București.
în motivarea acțiunii, fondată în drept pe prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., reclamantul a arătat că este singurul moștenitor al mătușii sale P.E., fostă proprietară a imobilului, și că bunul greșit a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 deoarece autoarea, avocat fiind, era exceptată de la aplicarea amintitului act normativ.
Investit inițial cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 140 din 16 februarie 2000, a respins ca neîntemeiată acțiunea, cu motivarea că probele administrate în cauză referitoare la exceptarea de la naționalizare nu sunt concludente, întrucât atestă situații ulterioare adoptării Decretului nr. 92/1950.
Soluția tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 358/A din 13 iunie 2000, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 2441 din 11 mai 2001, a admis recursul declarat de reclamantul P.M., a casat hotărârile date în cauză și a investit tribunalul cu rejudecarea litigiului întrucât din probele administrate rezultă o serie de neconcordanțe, ce se impun a fi clarificate, atât cu privire la individualizarea imobilului, cât și cu referire la persoana posesorului.
în fond după casare, la data de 20 februarie 2002, s-a depus la dosar o adresă eliberată de pârâta SC H.N. SA în care se menționa că imobilul din București, a fost vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, foștilor chiriași, adresa menționând atât numele cumpărătorilor, cât și datele de identificare ale contractelor de vânzare-cumpărare (numărul și data încheierii lor).
La 20 martie 2002 numiții D.N., D.G., E.G.M., E.G.R.A. și G.M.L. au formulat trei cereri de intervenție în interes propriu prin care au solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant și a se constata valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 437/24.760 din 4 octombrie 1996, nr. 3273/24.804 din 11 februarie 1997 și nr. 3463/24.736 din 27 februarie 1997 ce au avut ca obiect apartamentele nr. 1, 2 și 3 ale imobilului din București. Este de menționat că la fiecare cerere de intervenție principală au fost atașate contractele de vânzare-cumpărare a căror valabilitate s-a cerut a fi constatată.
în ședința publică din 20 martie 2002, în urma dezbaterilor, tribunalul a admis în principiu cererile de intervenție principale, soluție lăsată de reclamant la aprecierea instanței.
După alte trei termene de judecată (17 aprilie 2002, 22 mai 2002 și 19 iunie 2002), la data de 14 august 2002, reclamantul P.M. a formulat o nouă cerere adresată tribunalului prin care a solicitat anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și obligarea pârâților să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie. Noua cerere adresată instanței nu a fost motivată în fapt și în drept și nu a indicat nici un motiv de anulabilitate a vreunuia dintre cele trei contracte.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 951 din 27 noiembrie 2002, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 28 noiembrie 2002, a respins "ca neîntemeiată excepția tardivității cererii de constatare a nulității absolute privind contractele de vânzare-cumpărare". A respins ca neîntemeiate cererile de intervenție. A admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâți și pe intervenienți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 334/A din 5 iunie 2003, a admis apelurile declarate de pârâtul Municipiul București și de intervenienții principali, a schimbat în tot sentința tribunalului în sensul că a respins ca tardivă cererea modificatoare din 14 august 2001, a admis cererile de intervenție și a respins acțiunea reclamantului P.M.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut și motivat că cererea reclamantului din 14 august 2002 nu este una precizatoare sau de întregire, ci una modificatoare, întrucât au fost schimbate elementele esențiale ale acțiunii și anume obiectul și părțile, în sensul că s-a solicitat anularea contractelor, iar revendicarea imobiliară a privit alte părți decât pe pârâții inițiali, respectiv pe intervenienți.
Interpretând prevederile art. 132 și art. 134 C. proc. civ., curtea de apel a reținut că cererea modificatoare a acțiunii nu putea fi primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi de înfățișare și cum aceste părți s-au opus modificării acțiunii, ea a fost calificată ca tardivă. Instanța de apel a infirmat și motivarea cu care tribunalul a primit cererea modificatoare și anume că ea ar fi fost formulată în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât timp litigiul de față a fost formulat și s-a desfășurat potrivit dreptului comun.
în fine, curtea de apel a mai reținut că atât timp cât imobilul a fost vândut intervenienților a căror contracte de vânzare-cumpărare sunt în ființă, iar subdobânditorii se găsesc la adăpostul prezumției de bună-credință, nu poate fi admisă acțiunea în revendicare a reclamantului față de pârâții inițiali.
împotriva deciziei dată în apel, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.M. care a susținut că greșit instanța a calificat cererea din 14 august 2002 ca fiind una modificatoare a acțiunii, ci fiind o cerere precizatoare, ea nu putea fi respinsă ca tardivă și trebuia luată în considerare; instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 132 alin. (2), pct. 1, și art. 134 C. proc. civ., ca de altfel și noțiunea de "prima zi de înfățișare"; instanța de apel a încălcat dispozițiile legale referitoare la dreptul de proprietate și de moștenire și prin solicitarea de a se aplica prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a cerut admiterea acțiunii în revendicare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 134 C. proc. civ., este socotită ca primă zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.
în conformitate cu art. 132 alin. (1) din același cod, la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi. în acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.
Alin. (2) al aceluiași articol dispune că cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță: 1. când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; 4. când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare nu poate fi primită.
Din textele mai sus citate rezultă că legea de procedură distinge două categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale. în doctrină și jurisprudență se regăsesc criterii pentru ca diferențierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă și ușor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi, exempli gratia, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contra, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
în lumina celor ce preced, cererea reclamantului din 14 august 2002 în baza căruia a solicitat anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare și obligarea intervenienților-cumpărători la predarea celor trei apartamente ce compun nemișcătorul, nu reprezintă o cerere de întregire a acțiunii inițiale sau o cerere precizatoare, așa cum eronat susține recurentul, ci o evidentă cerere modificatoare a acțiunii, pentru că prin intermediul ei reclamantul a urmărit să schimbe două elemente esențiale ale acțiunii introductive de instanță: obiectul cererii (anularea contractelor) și părțile ce urmau a cădea în pretenții (intervenienții, iar nu pârâții inițiali).
întrucât norma procedurală înscrisă în art. 132 alin. (1) C. proc. civ. conține prevederi ce sunt statornicite în interesul pârâtului, ei i se conferă și un caracter imperativ în măsura în care atât pârâții, cât și intervenienții, nu au consimțit expres sau tacit la modificarea acțiunii ulterioară primei zile de înfățișare, ci din contra, s-au opus modificării într-un mod neechivoc. Neefectuarea modificării la prima zi de înfățișare, trebuia să atragă sancțiunea decăderii din dreptul de a o mai îndeplini. Este adevărat că instanța de apel a respins cererea din 14 august 2002 ca tardivă, în loc să constate decăderea reclamantului din dreptul de a modifica acțiunea, dar o atare eroare de apreciere nu poate fi îndreptată în recursul reclamantului.
Reclamantul și-a modificat acțiunea la data de 14 august 2002 în condițiile în care din data de 20 februarie 2002, prezent fiind la judecată, cunoștea atât situația juridică a imobilului revendicat, cât și poziția procesuală a intervenienților, care, prin cererile formulate la 20 februarie 2002, urmăreau recunoașterea judecătorească a validității contractelor încheiate. Cum de la data de 20 februarie 2002 și până la data promovării cererii modificatoare au fost acordate de tribunal trei termene de judecată în care părțile au dezbătut, în contradictoriu, diferite aspecte de fond ale litigiului, critica adusă de recurent instanței de apel referitoare la eronata interpretare a noțiunii de "prima zi de înfățișare", se privește ca nefondată.
Este de observat că cererea modificatoare a fost formulată de către reclamant nu numai cu mult după prima zi de înfățișare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs.
Cu toate că excede recursului de față, este de observat că cererea modificatoare din 14 august 2002, prin care s-a cerut anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare (iar nu nulitatea lor absolută așa cum greșit a apreciat instanța de fond) nu răspundea unor cerințe minimale impuse de art. 112 C. proc. civ., întrucât cererea nu cuprindea motivele de fapt și temeiurile de drept ale anulării actelor juridice și nici nu a expus, spre examinare, vreun motiv de anulabilitate, în condițiile în care erau în discuție trei contracte de vânzare-cumpărare cu părți, obiect și cauze distincte.
întrucât, din motivele expuse, se constată că imobilul este în stăpânirea intervenienților cumpărători a căror contracte de vânzare-cumpărare se bucură de prezumția de legalitate, după cum, la rându-i, și cumpărătorii imobilului sunt prezumați ca fiind subdobânditori de bună-credință, cu îndreptățire acțiunea în revendicare împotriva pârâților Municipiul București și SC H.N. SA a fost respinsă, astfel că și ultima critică adusă de recurent deciziei dată în apel se privește ca nefondată.
în consecință, recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1359/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1492/2005. Civil → |
|---|
