ICCJ. Decizia nr. 1492/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 8549 din 16 decembrie 2002, Judecătoria sectorului 4 București a admis cererea formulată de reclamantele N.V. și P.E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul general, așa cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație nr. 3137 din 27 aprilie 2002 și donația acceptată prin Decizia nr. 729/1974 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București cu privire la terenul în suprafață de 440 mp, situat în București, pentru lipsa cauzei.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a apreciat că, deși oferta de donație a îndeplinit condițiile legale aparent, lipsește cauza și anume intenția de a gratifica Statul Român.
Prin decizia civilă nr. 781/A din 18 aprilie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general, a anulat ca netimbrat apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, ambele apeluri declarate împotriva sentinței amintite.
Pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București au declarat recurs împotriva acestei decizii.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 1838 din 4 septembrie 2003, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a reținut cauza pentru soluționarea apelurilor.
Judecând apelurile, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 460/A din 9 octombrie 2003 a admis ambele apeluri, a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a respins acțiunea reclamantelor ca nefondată.
Instanța de apel a reținut că a existat intenția de a gratifica Statul Român și aceasta s-a făcut în concordanță cu prevederile Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului.
S-a mai reținut că nu se poate susține că statul nu a acceptat donația în formă autentică, întrucât, printre organele și instituțiile competente să accepte donațiile făcute statului, se numără, potrivit art. 2 din Decretul nr. 478/1954 și Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, astfel încât actul administrativ emis fiind un act autentic, nu mai este necesară autentificarea notarială.
Reclamantele au atacat cu recurs această decizie, susținând, în esență, că instanța de apel a pronunțat o soluție prin aplicarea greșită a legii, respectiv a dat o interpretare greșită actelor din dosar în sensul că părinții reclamantelor ar fi avut intenția de a gratifica Statul Român, iar donația este făcută cu titlu valabil.
Recursul este fondat.
Potrivit dispozițiilor art. 966 C. civ., invocate de recurente, "obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect".
Totodată, existența cauzei urmează a fi examinată în raport de specificul donației, ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.
Or, în analiza cauzei în materie de donație, definită ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens.
Ca atare, în acest caz, voința de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități.
Cauza în cazul contractului de donație cuprinde așadar, în primul rând, voința de a dărui, animus donandi, și apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate și examinate apoi izolat, ele formând un tot.
în cauză, în mod corect s-a reținut, prin sentința instanței de fond, că actul de donație nu a avut la bază animus donandi care trebuie să constituie cauza juridică a liberalității realizate.
Sentința a reținut corect că este de notorietate faptul că în perioada puterii comuniste, autoritățile procedau la demolare chiar în lipsa consimțământului foștilor proprietari.
De asemenea, există o prezumție a lipsei cauzei dată și de împrejurarea că părinții reclamantelor nu mai dețineau o altă locuință și nu au primit despăgubiri în urma exproprierii.
Față de aceste considerații, Curtea apreciază că sentința pronunțată este legală și temeinică, urmând a fi menținută.
în consecință, recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată, apelurile declarate de pârâți au fost respinse, iar sentința menținută.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1403/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1363/2005. Civil → |
|---|
