ICCJ. Decizia nr. 1893/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 267 din 17 martie 2003, Tribunalul Olt a respins acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind tardiv formulată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, iar conform art. 505 alin. (2) C. proc. civ. acțiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
Reține instanța, că deși prejudiciul moral nu are valoare economică, cuantificabilă bănește, aceste despăgubiri, care tind la înlăturarea unor traumatisme și suferințe cauzate prin condamnarea greșită a unei persoane, pot fi acordate, însă reclamantul trebuia să solicite acordarea lor în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare. Susținerea acestuia că din culpa instanței prin sentința civilă nr. 184 din 9 august 1991 i-au fost acordate numai daune materiale, deși prin acțiune solicitase atât daune materiale cât și daune morale, nu poate fi primită, pentru că prin acțiunea anterioară reclamantul a cerut să-i fie reparată paguba, conform art. 504 C. proc. pen., iar împotriva sentinței civile nr. 184/1991 a Tribunalului Olt nu a declarat recurs.
Prin decizia civilă nr. 302 din 29 octombrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii pronunțate de tribunal. Instanța de apel, în esență, a reținut că reclamantul, după ce prin decizia penală nr. 222 din 14 februarie 1991 a Curții Supreme de Justiție a fost achitat, fiind înlăturată măsura confiscării bunurilor și obligării acestuia la despăgubiri civile și măsuri reparatorii, în temeiul art. 504 C. proc. pen., a formulat acțiune, prin care a solicitat și daune morale, iar prin sentința civilă nr. 184 din 9 august 1991, Tribunalul Olt i-a acordat despăgubiri în valoare de 83.315 lei. Tribunalul a reținut că la acel moment daunele morale nu puteau fi acordate, pentru că nu exista o reglementare legală. împotriva hotărârii tribunalului a declarat recurs numai Ministerul Finanțelor. Reclamantul nu a declarat recurs, iar prezenta acțiune a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2003, cu depășirea termenului prevăzut de art. 505 C. proc. pen.
Deoarece în procesul anterior cererea nu a fost analizată în fond, nu există autoritate de lucru judecat, însă o nouă acțiune pentru plata daunelor morale putea fi introdusă în termenul prevăzut de lege.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, în esență, arată că în mod greșit i-a fost respinsă acțiunea ca fiind tardiv introdusă.
Susține recurentul, că în termenul legal a formulat acțiune prin care a solicitat daune morale și materiale, iar faptul că acțiunea s-a introdus în termen rezultă din hotărârea nr. 184/1991 pronunțată de Tribunalul Olt, prin care i-au fost acordate numai daune materiale. Nesoluționarea cererii privitoare la daunele morale s-a datorat completului de judecată care a reținut că nu existau reglementări legale pentru astfel de daune.
Făcând referiri la erorile săvârșite de completele de judecată care au soluționat procesele anterioare, recurentul arată că procesul penal a fost o înscenare și că prin decizia penală nr. 222/1991 Curtea Supremă de Justiție a hotărât achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Se mai susține, că în prezenta cauză trebuia să se constate reaua credință a procurorilor și judecătorilor care au reținut vinovăția sa și să-i fie admisă acțiunea, iar dacă pârâta dorește să-și recupereze suma plătită are dreptul la acțiune în regres.
După expirarea termenului prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a depus la dosar o cerere prin care formulează critici privind hotărârea atacată și sentința civilă nr. 184/1991, fără să invoce vreun motiv de ordine publică.
Recursul este nefondat.
Reclamantul recurent și-a întemeiat cererea care are ca obiect obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 EURO daune morale, formulată la data de 2 decembrie 2002, pe art. 504 C. proc. pen., iar decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 504 și urm. C. proc. pen.
Dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite prin condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani închisoare, grațiată în întregime condiționat, este consacrat prin textul invocat de acesta și s-a născut la data de 14 februarie 1991, când reclamantul a fost achitat de Curtea Supremă de Justiție prin decizia penală nr. 222/1991.
Prevederile art. 504 C. proc. pen. instituie răspunderea statului pentru condamnarea pe nedrept a unei persoane și stabilesc dreptul acesteia la repararea pagubei suferite, fără să facă distincție între prejudiciul material și cel moral.
Termenul general de "pagubă" folosit de legiuitor, înseamnă atât prejudiciul material cât și cel moral, iar despăgubirile bănești acordate pentru dauna morală constau într-o sumă necesară pentru a-i procura persoanei care a fost condamnată satisfacții de ordin moral, susceptibile să înlocuiască valoarea de care a fost privată și pentru repunerea ei într-o situație similară celei avute anterior condamnării.
Acțiunea prin care se solicită daune morale are obiect patrimonial, iar valorificarea dreptului la despăgubiri este posibilă prin formularea ei în termenul prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., text care anterior modificării capitolului IV C. proc. pen., prin Legea nr. 281/2003, avea următorul conținut "Acțiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire".
Prin urmare, întrucât achitarea reclamantului s-a decis de Curtea Supremă de Justiție printr-o hotărâre definitivă, pronunțată la data de 14 februarie 1991, acesta își putea realiza dreptul stabilit prin art. 504 C. proc. pen., în termenul de 1 an, calculat de la data pronunțării hotărârii de achitare.
Faptul că înăuntrul termenului prevăzut de lege reclamantul a formulat acțiunea soluționată de Tribunalul Olt prin sentința civilă nr. 184 din 9 august 1991 (neatacată cu recurs de reclamant) și că prin această hotărâre, fiind admisă numai cererea privitoare la daunele materiale, cu privire la daunele morale instanța a reținut că "nu există o reglementare legală", nu conferă acestuia dreptul de a formula o nouă acțiune, întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., după expirarea termenului prevăzut de lege.
Celelalte susțineri, privitoare la modul în care a fost judecat și condamnat reclamantul și la faptul că Statul Român are calea acțiunii în regres împotriva persoanelor care cu rea credință l-au condamnat, nu fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., raportat la soluția respingerii acțiunii înregistrată la instanță la data de 2 decembrie 2002 ca fiind tardiv formulată, pronunțată de instanța de fond, păstrată prin decizia atacată.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1847/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1929/2005. Civil → |
|---|
