ICCJ. Decizia nr. 1929/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 176 din 7 iulie 2003 a Tribunalului Vrancea a fost admisă cererea formulată de D.E. împotriva Primăriei Municipiului Focșani și Ministerului Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Vrancea, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra terenului în suprafață de 330 mp, situat pe raza Municipiului Focșani în tarla 102, parcela 5475, astfel cum a fost delimitat în schița expertizei N.D.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că reclamanta a respectat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, adresând primăriei competente notificare, în termenul legal, la care aceasta nu a răspuns.
A fost respinsă astfel excepția prematurității acțiunii, fiind însă admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Cererea de restituire în natură a terenului a fost admisă în temeiul prevederilor art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. S-a avut în vedere și că din conținutul cererilor anterioare, cât și din concluziile puse în fața instanței cu ocazia soluționării cauzei, partea a solicitat alternativ obligarea Primăriei la despăgubiri sau restituirea terenului în natură.
Apelul declarat de Primăria Municipiului Focșani împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 155 din 22 octombrie 2003 a Curții de Apel Galați, secția civilă.
împotriva acestei decizii Primăria Municipiului Focșani a declarat recursul de față, susținând că în mod greșit instanța a respins excepția prematurității acțiunii, în situația în care la data introducerii acțiunii, Primăria nu răspunsese la notificare, termenul de 60 de zile prevăzut de lege fiind un termen de recomandare.
Pe fond, soluția este criticată, întrucât în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a terenului, în situația în care cea în cauză a cerut despăgubiri. în plus este criticată hotărârea și pentru că s-a restituit întregul teren liber reclamantei, în situația în care alți trei foști proprietari au solicitat restituirea aceluiași teren.
Recursul este întemeiat.
Este exact, astfel cum se susține și prin recurs că la data formulării cererii, nu se emisese decizie sau dispoziție, ca urmare a notificării adresată de reclamantă.
De altfel, aceasta, nici nu face vreo referire la notificare în cuprinsul acțiunii, în care solicită în mod expres obligarea pârâtei la plata despăgubirilor într-un anumit cuantum. Dar, pentru că pârâta a confirmat primirea notificării, procesul a fost soluționat corect în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, și nu ale dreptului comun.
în acest context, se constată că motivul de recurs, ce vizează prematuritatea cererii este neîntemeiat, întrucât termenul de 60 de zile avut în vedere, nu este un termen de recomandare.
Potrivit art. 23 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Rezultă, din redactarea textului redat, că persoana juridică căreia i s-a adresat notificarea, nu are posibilitatea de a analiza oportunitatea admiterii solicitării, ci este obligată, obligație de natură legală, a se pronunța asupra cererii.
Desigur, regula impusă de lege în sarcina persoanei juridice căreia i s-a adresat notificarea, este ca restituirea să se dispună în natură, însă de la această regulă, pot apare excepții, în situațiile în care restituirea în natură nu este posibilă, situații reglementate strict de această lege.
Prin urmare, în situația în care unitatea deținătoare nu a răspuns la notificare în termenul menționat, și nu a invocat motive de prorogare a acestuia pentru nedepunerea actelor doveditoare, nu se poate reține astfel cum s-a hotărât corect în cauză, că cererea este prematură.
în această situație, poate fi luată în analiză și soluția de obligare a persoanei notificate de a răspunde într-un sens sau altul la notificare.
în speță, ambele instanțe au hotărât obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafață de 330 mp.
Această soluție excede obiectului cererii cu care instanța a fost investită, fiind nesocotite astfel prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. potrivit căruia în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
în speță, reclamanta a solicitat despăgubiri, iar cu ocazia dezbateri cauzei în fond a cerut despăgubiri reprezentând contravaloarea casei și a terenului, iar în subsidiar restituirea terenului. Iată că nu este vorba de cereri alternative, cum a reținut instanța de fond, ci o cerere principală ce vizează construcția și terenul aferent și o altă cerere subsidiară.
Rezultă, așadar că motivele de fond ale recursului sunt întemeiate, urmând ca instanța să se pronunțe în raport de obiectul investirii, fiind în măsură a solicita noi precizări asupra solicitării în raport de eventualul răspuns la notificarea adresată primăriei. Este de examinat și susținerea recurentei în sensul că și alți foști proprietari au solicitat retrocedarea aceluiași teren, caz în care solicitarea celei în cauză poate fi admisă numai în parte.
Față de cele arătate, recursul de față a fost admis în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 6, 8 și 10 C. proc. civ. și a fost casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1893/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1920/2005. Civil → |
|---|
