ICCJ. Decizia nr. 1925/2005. Civil
| Comentarii |
|
B.E. a chemat în judecată prin acțiunea înregistrată la 15 august 2002 Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul general, Primarul municipiului București și pe R.I., R.M. și M.I. solicitând să se constate că imobilul situat în București, format din S+P+Et+M și 406 mp a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, cu mențiunea că obiectul acestei solicitări îl formează numai partea nevândută din imobil.
S-a mai solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5103 din 25 iulie 1999 încheiat între Primăria municipiului București și M.I. și a contractului nr. 5071 încheiat între Primăria municipiului București și R.I. și R.M.
în drept au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 12 din 14 ianuarie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost respinsă acțiunea astfel cum a fost formulată, reținându-se autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 6604 din 12 iunie 2001 a Judecătoriei sectorului 2, definitivă și irevocabilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că și în cauza finalizată prin sentința menționată mai sus reclamantul solicitase obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie același imobil, situat în București și constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de R.I. și M. și M.I.
S-a reținut astfel tripla identitate de părți, obiect și cauză și în consecință incidența prevederilor art. 1201 C. civ.
Acțiunea a fost respinsă în acest prim litigiu, reținându-se că naționalizarea s-a făcut în mod corect, întrucât autoarea reclamantului figura în unele acte și cu prenumele de Bt., iar în ceea ce privește numele de familie de Bm. în loc de Br. s-a apreciat ca fiind o simplă eroare materială, ce s-a găsit și în alte acte oficiale (procesul-verbal din 30 aprilie 1950, somațiune, declarație) acte semnate și însușite de autorii reclamantului.
Instanța a mai constatat prin acea sentință că nu s-a făcut dovada exceptării de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950, pentru ca în final să se rețină că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil. S-a reținut și că cele două contracte de închiriere în discuție nu au fost încheiate în frauda legii, ci cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
S-a reținut în final identitatea dintre cele două cauze, în raport de care s-a respins acțiunea.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 279 din 16 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, reținându-se de asemenea excepția autorității lucrului judecat, pentru aceleași considerente, cu unele completări asupra identității părților chemate în judecată.
împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recursul de față, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Se susține că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. în dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că naționalizarea imobilului în litigiu s-a făcut greșit, pe numele altor persoane decât autorii săi, că la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ambele părți au fost de rea-credință.
Se susține și că motivarea deciziei este străină de natura cauzei, dată de cererea de chemare în judecată, care a fixat cadrul procesual și obiectul dosarului.
în sfârșit este criticată hotărârea recurată și pentru reținerea greșită a incidenței art. 1201 C. civ., pentru că dacă există identitate de părți și de obiect, nu se poate reține identitatea de cauză, atât timp cât temeiul juridic al acțiunilor este diferit, în primul litigiu Legea nr. 112/1995 și în cel de al doilea Legea nr. 10/2001.
Recursul nu este întemeiat.
Cu ocazia expunerii rezumative a lucrărilor dosarului au fost redate în cuprinsul hotărârii de față, cele solicitate de reclamant în această cauză, precum și în întregime cererea formulată în cadrul celuilalt litigiu, finalizat prin sentința civilă nr. 6604 din 12 iunie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă. Au fost prezentate și principalele considerente ale acestei hotărâri referitoare la preluarea cu titlu a imobilului, buna credință a părților în perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare.
Toate acestea se regăsesc în cea de a doua acțiune cu care a fost învestit tribunalul.
Soluția recurată este temeinic și amplu motivată, nu se constată existența unor motive contradictorii ori străine naturii pricinii. Dimpotrivă prin hotărârea dată a fost interpretat corect actul dedus judecății, astfel că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.
De asemenea și cel de al treilea motiv de recurs, ce vizează explicit nerealizarea triplei identități numai cu privire la cauză, ce este identificată cu temeiul juridic pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat nu este întemeiat.
Din cele redate rezultă că cele două acțiuni cu care instanțele au fost învestite au formulări și solicitări identice.
în esență se solicită constatarea nevalabilității preluării imobilului de către stat și a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în beneficiul chiriașilor, pârâți în cauză.
Cu privire la aceste aspecte s-a hotărât anterior, prin hotărârea menționată, astfel că în raport de prevederile art. 1201 C. civ., instanța învestită ulterior nu a mai putut examina aceeași pricină.
Textul prevede expres că este lucru judecat atunci când o a doua cerere în judecată au același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Instanța a reținut corect autoritatea de lucru judecat soluția adoptată fiind în afara criticii.
Este adevărat că în acțiunea de față recurentul a invocat în drept generic Legea nr. 10/2001.
Dar, temeiul juridic nu se identifică cu cauza juridică ce reprezintă scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă în justiție și care este același în ambele cauze.
în plus, este de observat că așa cum este motivată acțiunea, nu are corespondent în Legea nr. 10/2001 care cuprinde prevederi stricte în legătură cu competența tribunalului în soluționarea contestației împotriva deciziei sau dispoziției prin care s-a respins cererea de restituire în natură sau persoana îndreptățită refuză oferta de restituire prin echivalent, art. 24 alin. (7) și (8) din lege.
Ori, în speță solicitarea reclamantului este aceeași, în cele două litigii, în sensul arătat, referirea generică la Legea nr. 10/2001 din finalul acțiunii, neavând nici o legătură cu cuprinsul și motivarea acțiunii.
Așa fiind, rezultă că în mod corect s-a reținut în cauză incidența autorității lucrului judecat, excepție dirimantă și absolută ce se poate ridica în orice stadiu al procesului, chiar înaintea instanței de recurs, ce conduce la respingerea acțiunii în situația în care cea de a doua nu este decât o reiterare a celei care a fost o dată rezolvată. în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care prin soluția solicitată în cauza de față să se ajungă la negarea punctului de vedere ce a fundamentat adoptarea primei soluții. De aceea devine inoperantă analizarea aceleiași cereri în cadrul noului litigiu.
în această fază a procesului s-a invocat și necompetența materială a tribunalului în soluționarea cauzei, solicitându-se casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorie. Se susține că principalele capete de cerere vizează nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a căror valoare este sub 1 miliard lei.
Excepția nu este întemeiată pentru că nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nu constituie principalul capăt de cerere. Acesta numerotat cu cifra 1 se referă la revendicarea întregului imobil ce a trecut în proprietatea statului, evaluat în cuprinsul acțiunii de același reclamant care a învestit tribunalul și invocă necompetența materială a acestei instanțe la 2.002.000.000 lei.
De aceea în raport de această valoare și de prevederile art. 2 lit. b) C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării acțiunii, se constată că excepția de necompetență materială a tribunalului nu este întemeiată.
Față de cele arătate, recursul a fost respins, fiind legală și temeinică decizia recurată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1930/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1926/2005. Civil → |
|---|
