ICCJ. Decizia nr. 2101/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 12 mai 2000, astfel cum a fost completată și precizată ulterior, la Judecătoria Buzău reclamanta I.M. a chemat în judecată pe pârâții D.A. și S.V. solicitând obligarea acestora să-și ridice construcțiile edificate pe terenul proprietatea sa, situat în comuna Brădeanu, satul Smârdan, Județul Buzău și la plata sumei de 84 milioane lei, contravaloarea chiriei pentru terenul ocupat.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în perioada cât se judeca cu Primăria comunei Brădeanu pentru reconstituirea dreptului de proprietate, pârâții au edificat pe suprafața de 0,28 ha, teren pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate, o casă și o moară fără a deține autorizație de construcții.
Prin sentința civilă nr. 443 din 17 noiembrie 2003, Judecătoria Pogoanele a respins ca nefondată acțiunea reclamantei I.M. împotriva pârâților D.A. și S.V.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pârâții sunt constructori de bună-credință, dețin autorizații de construcție din anul 1992, în timp ce reclamanta a obținut reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament în anul 1998, fiind pusă în posesie în anul 1999, nerezultând din probele administrate că reclamanta i-a notificat pe cei doi pârâți să sisteze lucrările.
A mai reținut prima instanță că reclamanta a promovat singură acțiunea în condițiile în care proprietatea terenului este indiviză, dovedindu-se că cel puțin doi dintre cei cinci copărtași, au cedat dreptul lor pârâtului D.A. și ca urmare, s-ar fi impus ieșirea din indiviziune și promovarea unei acțiuni în revendicare de către cel în lotul căruia ar fi căzut terenul ocupat de pârâți.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata chiriei pentru terenul ocupat, s-a reținut că nu se justifică atâta timp cât între părți nu a existat niciodată un contract de locațiune.
Investită cu soluționarea apelului declarat de reclamanta I.M., Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 643 din 8 martie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 443 din 17 noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Pogoanele.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, în esență, că buna-credință a celor doi intimați-pârâți la edificarea construcțiilor a căror demolare s-a solicitat se bazează pe o aparență de legalitate.
Astfel, intimatul-pârât S.V., pentru construcția pe care a edificat-o a deținut autorizația nr. 7863 din 25 octombrie 1991 emisă de Prefectura Județului Buzău (fila 19 dosar fond), iar intimatul-pârât D.A. a construit pe terenul respectiv urmare a unui schimb de terenuri intervenit între el și o parte din coindivizarii terenului în litigiu, G.G., G.C. și soțul moștenitoarei I.V., așa cum rezultă din înscrisul sub semnătură privată intitulat "Adeverință" datat 17 septembrie 1993, cât și din dispoziția autorului G.G., coindivizar al terenului în litigiu.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, instanța de apel a reținut că, din cuprinsul acțiunii rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata chiriei, nicidecum la plata lipsei de folosință a terenului în litigiu, care se cuvine tuturor coindivizarilor în proporție cu partea indiviză a fiecăruia și nu numai unui singur copărtaș.
împotriva acestei decizii, reclamanta I.M. a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a legii în soluționarea cererii de acordare de despăgubiri civile pentru lipsa de folosință a terenului, cât și faptul că nu s-au pronunțat asupra expertizelor tehnice efectuate în cauză care conduc la concluzia că terenul ocupat de cei doi intimați este cel pe care îl deține conform actelor de proprietate.
Recursul este întemeiat.
Obligația instanței de a se pronunța asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
în speță, instanța de apel trebuia să observe că judecătoria Pogoanele, deși prin dispozitivul hotărârii respinge ca nefondată acțiunea pentru cele două capete de cerere, din considerente rezultă că pentru cel de al doilea capăt de cerere reține că între părți nu a existat un contract de locațiune conform art. 1410 c. civ., reclamanta neputându-și valorifica pretențiile decât pe calea unei acțiuni în revendicare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea acțiunii.
în raport cu formularea reclamantei, confuză de altfel, în sensul că a solicitat plata chiriei pentru terenul ocupat de pârâți, instanța avea îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare pentru a evita un minus petita.
Față de obiectul și temeiul juridic (art. 998 C. civ.) așa cum rezultă din cererea introductivă de instanță, circumscriu fără echivoc constatării că reclamanta a solicitat despăgubiri civile pentru lipsa de folosință a terenului, mai ales că intimatul-pârât S.V. a fost de acord cu această cerere, încălcându-se sub acest aspect și principiul disponibilității părților.
Cum cel de al doilea capăt de cerere a fost calificat juridic greșit, s-a impus, pentru omisiunea examinării fondului pricinii, în sensul art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 463 din 8 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru a evoca fondul sub ambele capete de cerere.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2165/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2108/2005. Civil → |
|---|
