ICCJ. Decizia nr. 241/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 1 august 1997, reclamanta B.G.L. a chemat în judecată pe pârâtul B.G., solicitând ca acesta să fie obligat să-i lase în liberă posesie și folosință terenul în suprafață de 1705 mp situat în București.
Pârâtul a formulat cerere reconvențională la data de 21 august 1997, cerere completată la 17 februarie 2000, solicitând recunoașterea prescripției achizitive pentru o suprafață de 704 mp din terenul revendicat de reclamantă, restabilirea situației anterioare și dezdăunarea sa pentru distrugerea patrimoniului mobiliar, suferită ca urmare a evacuării sale de către executorul judecătoresc la data de 1 august 1997.
Prin încheierea de ședință din 9 martie 2000, Judecătoria sectorului 1 a luat act de renunțarea reclamantei-pârâte B.G.L. la judecarea cauzei (acțiunea în revendicare) și a acordat termen pentru continuarea judecării cererii reconvenționale, pe care a disjuns-o în baza art. 120 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 4994 din 3 mai 2001, aceeași instanță a declinat competența de soluționare a cererii reconvenționale formulată de B.G. în favoarea Tribunalului București.
La termenul de judecată din 22 martie 2002, pârâta B.G.L. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, Tribunalul București unind această excepție cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 307 din 5 aprilie 2002, Tribunalul București a respins acțiunea reconvențională ca neîntemeiată motivând, în esență, că reclamantul B.G. este un detentor precar, deținând imobilul cu îngăduința proprietarului, nefiind astfel îndeplinite condițiile uzucapiunii.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul B.G. , criticând hotărârea pentru faptul că dosarul nu era în stare de judecată la momentul acordării cuvântului de către instanța de fond, iar subdobânditorii au fost de rea-credință la încheierea actelor de vânzare-cumpărare.
Apelul a fost declarat și împotriva încheierilor de ședință din 29 martie 2001 (prin care reclamantului i s-a pus în vedere să completeze taxa de timbru în funcție de valoarea stabilită de expert prin expertiza efectuată) și din 2 noiembrie 2001 (prin care i-a fost respinsă apelantului proba cu martori, fiindu-i încuviințată proba cu înscrisuri).
în apel, la termenul de judecată din 5 decembrie 2002, a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei B.G.L. SC G.R. SRL, arătând că a dobândit de la pârâtă terenul în suprafață de 1600 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1577 din 6 august 1997 și intabulat în C.F. 16350, având nr. cadastral 8646.
Prin decizia civilă nr. 191/A din 31 martie 2003, Curtea de Apel București a admis cererea de intervenție formulată de SC G.R. SRL în interesul intimatei B.G.L. și a respins ca nefondat apelul declarat de B.G.
Curtea a reținut că, în mod corect, prin încheierea din 29 martie 2001, apelantul a fost obligat la completarea taxei de timbru în urma efectuării expertizei, conform dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 taxele de timbru plătindu-se anticipat, urmând ca timbrajul să fie completat după efectuarea unei expertize.
De asemenea, s-a mai reținut că încheierea din 2 noiembrie 2001 îndeplinește condițiile art. 168 C. proc. civ., existând obligația pentru parte de a indica prin cererea de chemare în judecată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, conform art. 112 C. proc. civ.
în ce privește critica referitoare la aspectul că dosarul nu era în stare de judecată la momentul acordării cuvântului, s-a reținut că la data soluționării cauzei, 22 martie 2002, apelantul a fost prezent personal și asistat de avocat, fiind respectate dispozițiile art. 150 C. proc. civ.
Raportat la motivele de apel ce vizau fondul cauzei, instanța de apel a reținut că acestea sunt nefondate, reținând că posesia exercitată de apelant nu a fost o posesie utilă, el fiind un detentor precar al terenului în litigiu.
Curtea de apel a admis cererea de intervenție formulată de SC G.R. SRL, cu motivarea că aceasta a făcut dovada interesului în sensul art. 49 - 56 C. proc. civ., fiind cumpărătoarea suprafeței de 1600 mp din terenul situat în șoseaua N.
împotriva deciziei nr. 191 din 31 martie 2003 a declarat recurs reclamantul B.G. , criticând hotărârea, în esență, pentru următoarele motive:
1. instanța nu s-a pronunțat asupra criticilor esențiale ce vizau sentința instanței de fond, ceea ce echivalează cu o "motivare insuficientă" și "nepronunțarea asupra fondului cauzei";
2. instanța de apel a reținut în mod greșit că acțiunea introductivă a reclamantei-pârâte B.G.L. este o acțiune în revendicare, ea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 674 C. proc. civ., având deci un caracter posesoriu, nicidecum unul petitoriu;
3. hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reținându-se în mod greșit că recurentul nu a exercitat o posesie utilă;
4. a fost încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și art. 2812C. proc. civ.;
5. în mod greșit s-a respins excepția insuficientei timbrări a cererii de intervenție formulată de SC G.R. SRL, excepție invocată de recurent în fața instanței de apel;
6. instanța de apel a reținut greșit că încheierea din 2 noiembrie 2001 a Tribunalului București întrunește cerințele art. 168 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Primul motiv de recurs referitor la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor esențiale ce vizau sentința dată la fond este neîntemeiat întrucât aceasta, dimpotrivă, a analizat toate motivele de apel, atât cele care vizau fondul cauzei, cât și cele referitoare la chestiuni precum timbrajul, probele sau închiderea dezbaterilor.
Al doilea motiv de recurs, greșita calificare a acțiunii introductive formulate de B.G.L. ca fiind o acțiune în revendicare, nu poate fi reținut de instanța de recurs pentru simplul fapt că prin încheierea de ședință din 9 martie 2000 Judecătoria sectorului 1 a luat act de renunțarea reclamantei-pârâte la judecarea cererii sale, judecata continuând numai cu privire la cererea reconvențională formulată de recurent.
Critica referitoare la faptul că în mod greșit instanța de fond și cea de apel au reținut că recurentul nu a exercitat o posesie utilă este, de asemenea, nejustificată.
Potrivit art. 1847 C. civ., pentru a fi utilă, posesia trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Astfel cum s-a arătat în cererea reconvențională, posesia recurentului a început în anul 1960 și a continuat până la evacuarea sa din anul 1997, ceea ce în opinia sa ar reprezenta o posesie neîntreruptă de peste 30 de ani, ducând la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune (prescripție achizitivă).
începând însă cu anul 1950, ca urmare a naționalizării în baza Decretului nr. 92/1950, terenul a trecut în proprietatea statului, astfel că până în anul 1989, intimata B.G.L. nu ar fi putut intenta nici o acțiune împotriva unui eventual posesor al terenului, întrucât dreptul de proprietate al statului era imprescriptibil, achizitiv, inalienabil și insesizabil.
Prin urmare, uzucapiunea nu ar fi putut opera în favoarea recurentului, aceasta fiind o sancțiune aplicabilă proprietarului ce nu a depus diligențe și care a lăsat o perioadă îndelungată bunul în mâna altei persoane, condiție care, în speța de față nu este îndeplinită, întrucât intimatei i-a fost luat în mod abuziv terenul în anul 1950.
Un alt aspect criticat de recurent este acela că în mod greșit instanțele au reținut că prin cererea reconvențională acesta ar fi recunoscut că a plătit chirie autorului intimatei.
Și această critică este nefondată întrucât în cererea reconvențională recurentul a arătat că în anul 1958 a cumpărat o parte din terenul lui I.M. situat în str. M. și a luat în locație diferența de teren, suprafața de teren din str. M. învecinându-se însă cu suprafața de teren în litigiu, recurentul operând o extindere asupra acestui teren învecinat, cum de altfel a și recunoscut în cererea reconvențională.
Practic, extinzându-și folosința asupra terenului învecinat, cu acordul autorului intimatei-pârâte, și plătind chirie pentru acest teren, recurentul nu a posedat pentru sine sub nume de proprietar, ci numai în calitate de detentor precar.
Prin urmare, în mod corect instanțele de fond și de apel au reținut că recurentul nu a exercitat o posesie utilă, care să-l îndreptățească să solicite intervenită în favoarea sa prescripția achizitivă.
Referitor la încălcarea principiului disponibilității de către instanța de apel, recurentul invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu se poate reține că acestuia i-a fost cauzat vreun prejudiciu prin faptul că instanța de apel doar a enumerat capetele de cerere din reconvențională, fără a se pronunța asupra lor, ea analizându-le prin prisma motivelor de apel invocate.
Neîntemeiat este și motivul de recurs referitor la insuficienta timbrare a cererii de intervenție accesorie întrucât aceasta a fost timbrată conform dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 146/1997.
în fine, ultimul motiv de recurs, cel referitor la respingerea probei cu martori, este și acesta nefondat întrucât în speță, proba testimonială nu avea nici o relevanță, fiind o probă neconcludentă în raport cu situația de fapt și de drept.
Pentru toate considerentele expuse anterior, recursul reclamantului B.G. a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 239/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 245/2005. Civil → |
|---|
