ICCJ. Decizia nr. 244/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Dîmbovița la data de 29 mai 2002, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâtele F. Dîmbovița și C. Șelaru pentru ca acestea să fie obligate la plata echivalentului valoric al terenului și construcției ocupate de către C. Șelaru și la restituirea în natură a terenului liber de construcții.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 14 august 2001 a adresat o notificare pârâtei F. Dîmbovița, respectând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, însă nu a primit nici un răspuns în legătură cu modul de soluționare a acestei notificări.
Prin decizia civilă nr. 95 din 4 martie 2003, Tribunalul Dîmbovița a respins acțiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că nu s-a emis o dispoziție sau o decizie în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care pârâta să se pronunțe asupra restituirii în natură sau prin echivalent cu privire la imobilele ce au făcut obiectul notificării.
Prin decizia civilă nr. 133 din 29 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 95 din 4 martie 2003 a Tribunalului Dîmbovița, apreciind că acțiunea formulată de acesta a fost prematură, putând fi reiterată după îndeplinirea obligației legale de către persoana deținătoare a imobilului de a răspunde la solicitarea reclamantului adresată prin notificare.
Instanța de apel a mai reținut că dintr-o "eroare" de formulare prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă.
împotriva deciziei nr. 133 din 29 mai 2003 a formulat recurs reclamantul, criticând hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamantul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., motivând, în esență, că instanțele de fond și de apel au dat o greșită interpretare dispozițiilor Legii nr. 10/2001, lăsând la latitudinea pârâtei posibilitatea de a se pronunța sau nu asupra notificării ce i-a fost adresată.
Recursul este fondat.
Reclamantul a declanșat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a întreprins demersul prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, respectiv a adresat pârâtei F. Dîmbovița o notificare la data de 14 august 2001.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 24 alin. (1) arată că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite oferta de restituire prin echivalent.
în speță, se pune în discuție tocmai lipsa răspunsului la notificare, lipsă datorată conduitei imputabile a persoanei juridice notificate, în sensul că nu s-a conformat dispozițiilor legale de a răspunde solicitării de restituire în natură sau prin echivalent adresată de reclamant.
Deși legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă dispozițiile art. 23 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, totuși, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată, întrucât o astfel de obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativă jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.
în acest context, soluția instanței de apel de a considera cererea ca prematur introdusă nesocotește prevederile Legii nr. 10/2001, respectiv caracterul reparatoriu al acesteia și obligă persoana îndreptățită să aștepte în mod nelimitat un răspuns la notificarea adresată persoanei juridice deținătoare.
Pentru toate aceste considerente, se impunea examinarea fondului cauzei de către instanța de apel, cu administrarea probatoriului necesar.
Prin urmare recursul declarat de reclamantul P.A. a fost admis, a fost casată decizia nr. 133 din 29 mai 2003 a Curții de apel Ploiești și s-a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 256/2005. Civil → |
|---|
