ICCJ. Decizia nr. 2445/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 20 mai 1998, reclamanții K.G., S.C.M.H., K.A. și K.C. au chemat în judecată Consiliul local Târgu-Mureș, ca reprezentant al Statului Român, solicitând obligarea acestuia de a le restitui în natură suprafața cu destinație de locuință, aflată în imobilul situat în Târgu-Mureș, compusă din 7 camere și dependințe.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că întregul imobil de la adresa indicată a aparținut autorului lor K.A., fost farmacist și avea destinația atât de farmacie cât și de locuință pentru proprietar și familia sa, dar a fost în întregime naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, deși K.A. decedase încă din anul 1948 și ar fi fost, oricum, exceptat de la naționalizare, ca intelectual profesionist.
La 4 noiembrie 1998, reclamanții și-au precizat acțiunea, mărindu-și pretențiile asupra întregului imobil și solicitând restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Ulterior, la 19 februarie 2002, printr-o extindere a acțiunii, reclamanții au înțeles să solicite, în contradictoriu cu C.V. și I. precum și H.S. și V., constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de SC L. SA cu acești pârâți, pentru apartamentele nr. 1 și 2 din imobil.
La 24 mai 2002, B.A. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, susținând în esență că este chiriașul spațiului amenajat ca mercerie situat la parterul imobilului, spațiu care i-a fost repartizat. în situația calității sale de revoluționar, beneficiar al Legii nr. 42/1990.
După un prim ciclu procesual, în urma casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin Decizia nr. 1371 din 2 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Tribunalul Mureș, prin sentința civilă nr. 56 din 31 ianuarie 2003, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată și a admis cererea de intervenție formulată de B.A.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data naționalizării prin Decretul nr. 92/1950, autorul reclamanților fiind corect inclus în categoria prevăzută de art. I alin. (4) pct. 2 din acest act normativ, întrucât imobilul depășea nevoile de locuit ale familiei proprietarului, fiind naționalizat în considerarea încadrării acestuia în categoria exploatatorilor de locuințe.
Ca atare, se arată, este lipsită de relevanță împrejurarea că același proprietar, era exceptat de la naționalizare datorită profesiei sale de farmacist.
Cu aceeași motivare, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, prin decizia nr. 157/A din 5 noiembrie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamanților.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții K.G., S.C. și K.A. care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 susțin în esență că decizia este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, după cum urmează:
- în mod greșit s-a reținut că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil, în condițiile în care antecesorul lor era exceptat de la naționalizare, potrivit art. 1 din Decretul nr. 92/1950, fiind intelectual profesionist.
De altfel, din actele cauzei rezultă că imobilul construit în anul 1885 era, la data preluării, o singură unitate locativă cu spații comerciale la parter și o locuință la etaj.
La data preluării, autorul K.A. era decedat, deci nu mai putea fi subiect al naționalizării.
Vânzarea celor două apartamente din imobilul revendicat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1898 C. civ., referitoare la buna credință, atâta vreme cât pârâții aveau cunoștință despre faptul preluării abuzive de către stat a imobilului și demararea formalităților de retrocedare a imobilului, de către proprietarii de drept.
Recursul este fondat.
Reclamanții au făcut dovada faptului că autorul lor K.A. a fost proprietarul imobilului revendicat, situat în Târgu-Mureș, imobil preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Din probele administrate în cauză rezultă însă că la data naționalizării nu s-a respectat identitatea dintre persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului.
Astfel, la poziția 381 din anexa la Decretul nr. 92/1950 apare ca proprietar al imobilului naționalizat, K.A., în condițiile în care acesta era decedat din 2 mai 1948, iar proprietari ai imobilului la data preluării erau recurenții împreună cu mama acestora, K.H.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar face abstracție de cele arătate mai sus, din actele cauzei rezultă, fără putință de tăgadă că autorul reclamanților, intelectual profesionist, era exceptat de la naționalizare, în condițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Sunt lipsite de suport susținerile instanțelor conform cărora imobilul în litigiu depășea nevoile de locuit ale familiei proprietarului, naționalizarea fiind justificată, potrivit Decretului nr. 92/1950, de apartenența acestuia la categoria "exploatatorilor de locuințe".
Astfel, din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză cu prilejul rejudecării, rezultă că imobilul în litigiu, cu o vechime de 117 ani, a fost edificat în anul 1885, fiind o singură unitate locativă compusă, până la naționalizare, din spațiu comercial la parter (farmacie) și 4 camere + dependințe la etaj, destinate necesităților locative ale proprietarului și familiei sale (dos. 3604/2001 al Tribunalului Mureș).
Așa fiind, din toate cele expuse rezultă cu prisosință că, în ce privește imobilul litigios statul nu poate exhiba un titlu valabil de preluare, în înțelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Nu în ultimul rând, chiar dacă ar fi fost respectate cerințele actului normativ având ca obiect naționalizarea, acesta contravenea, neîndoielnic, Constituției de la 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat, lege fundamentală care, în art. 8, garanta proprietatea privată și prevedea drept unică modalitate de trecere în proprietatea statului exproprierea pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă despăgubire.
în acest context, chiar acceptând motivația instanței de apel (în sensul că în anexele actului de naționalizare apare numele proprietarului K.A., decedat în anul 1948, întrucât procedura succesorală nu fusese finalizată) rezultă că autorul reclamanților nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, care s-a transcris astfel în mod valabil, pe cale succesorală descendenților săi și soției supraviețuitoare.
în acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Referitor la motivul de casare ce vizează respingerea cererii având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de SC L. SA cu pârâții persoane fizice.
în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, atât practica cât și doctrina nu au înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiența principiului nemo plus iuris ad alluim transfere potest quam ipse habet.
Astfel, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună credință, a fost impusă, în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu, de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
S-a considerat, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție: buna credință a cumpărătorului.
Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat suport în rațiuni de ordin pragmatic concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență, este exprimată în adagiul error communis facit jus.
în speță, în mod corect instanțele au dat eficiență acestui principiu care trebuie aplicat în favoarea pârâților posesori ce au dobândit cu titlu oneros apartamentele în litigiu, de la un proprietar aparent, fiind de bună credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
Astfel, cum acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamanți la 20 mai 1998 la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare (30 ianuarie 1997 și respectiv 18 martie 1997) Statul avea aparența că este proprietarul numelui, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, o lege specială permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor, în condițiile strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparențe de legalitate a titlului statului nu fusese pronunțată, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Consiliul local Târgu-Mureș, fiind promovată ulterior încheierii acestor contracte.
Ca atare, prin nici o probă reclamanții nu au reușit să răstoarne prezumția de bună credință a posesorilor pârâți.
Față de cele ce preced, recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată, precum și sentința tribunalului, cu consecința admiterii în parte a acțiunii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2443/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2426/2005. Civil → |
|---|
