ICCJ. Decizia nr. 2459/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 înregistrată la data de 19 august 2002 la Tribunalul Argeș reclamanta C.S. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului Pitești și pe S.M., cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că este proprietara terenului în suprafață de 956 mp și constatarea nulității actelor întocmite de stat în favoarea pârâtului S.M.
în motivare a arătat în esență că este descendenta familiei C.T.(nepoată de fiu) terenul fiind expropriat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, iar din anul 1954 folosit de pârâtul S.M. fără vreun drept.
Mai arată reclamanta că a notificat Primăria Municipiului Pitești în baza Legii nr. 10/2001 depunând și actele doveditoare, iar aceasta nu s-a pronunțat asupra cererii de restituire.
La data de 26 noiembrie 2002 reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că solicită diferența din suprafața totală de teren de 1680 mp, nerestituiți în baza Legii nr. 18/1991 și care sunt în posesia pârâtului S.M.
Prin sentința civilă nr. 53 din 11 februarie 2003 Tribunalul Argeș a respins acțiunea ca prematur formulată, reținând în esență, în raport de dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, inexistența deciziei sau dispoziției motivate, împotriva căreia persoana îndreptățită poate formula contestație.
împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat apel criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și arătând că prin introducerea acțiunii a dorit să nu depășească termenul stabilit de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 90 A din 5 iunie 2003 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul și a schimbat sentința în sensul că a admis acțiunea față de Primăria Municipiului Pitești pe care a obligat-o să emită decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data deciziei instanței.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că acțiunea este consecința nerespectării dispozițiilor imperative conținute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de către unitatea notificată și că rezolvarea pretenției reclamantei se poate face doar prin obligarea unității deținătoare de a emite decizia sau dispoziția motivată.
împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta C.S. cât și pârâta Primăria municipiului Pitești prin primar.
I. Reclamanta C.S. invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Principala critică a reclamantei constă în faptul că instanțele nu au dispus restituirea în natură a diferenței de teren reclamanta susținând că s-a dat ceea ce nu s-a cerut.
Hotărârea Curții de Apel Pitești mai este criticată pentru că nu s-a pronunțat asupra probelor, ceea ce ar fi dus la concluzia că are dreptul asupra suprafeței de teren.
Recurenta reclamantă mai arată că față de cererea sa de restituire în natură hotărârile sunt date cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cuprind motive contradictorii.
Astfel, instanța de fond greșit a respins acțiunea ca prematur introdusă, această posibilitate nefiind prevăzută de Legea nr. 10/2001.
în fine, instanța de apel reținând că nu au fost respectate dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 trebuia să caseze hotărârea instanței de fond.
II. Recursul intimatei Primăria Municipiului Pitești invocă motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. civ.
Critica esențială este că instanța a dat ceea ce nu s-a cerut.
Reclamanta a solicitat restituirea suprafeței de 652 mp, iar instanța a obligat Primăria Municipiului Pitești să emită dispoziție în baza Legii nr. 10/2001. Este considerată corectă soluția instanței de fond.
Recursurile nu sunt fondate.
Critica comună a celor două recursuri constă în faptul că instanțele au dat mai mult decât s-a cerut.
Instanțele de fond și de apel s-au pronunțat în limita investirii.
în acțiunea bazată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și precizată la data de 26 noiembrie 2002 reclamanta a solicitat să se dispună restituirea în natură a diferenței de teren din suprafața totală de 1608 mp.
Potrivit principiului disponibilității partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acțiunii a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată. în acest scop, partea este obligată să determine obiectul acțiunii urmând ca litigiul să fie soluționat în acest cadru al obiectului și fără ca instanța să poată depăși limitele lui. Obligația instanței de a se pronunța doar cu privire la obiectul acțiunii constituie corelativ garanția aplicării principiului disponibilității în procesul civil.
Rezultă că instanțele s-au pronunțat în limitele investirii, așa încât nu este întemeiată această critică.
Nici celelalte critici ale celor două recursuri, care urmează a fi analizate global, nu pot fi primite.
Astfel, doar în urma analizei materialului probator instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu recurs.
Instanța nu se poate substitui unității deținătoare, care trebuie să emită dispoziția sau decizia motivată.
Deși legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, iar persoana juridică deținătoare urmează să oblige unitatea să emită o decizie sau dispoziție motivată, întrucât o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă instituită în mod imperativ.
Pentru considerentele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ. recursurile au fost respinse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2466/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2455/2005. Civil → |
|---|
