ICCJ. Decizia nr. 2457/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 12 iunie 2002, reclamantul T.F. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Educației și Cercetării și SC R. SA solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâții să fie obligați a-i plăti suma de 10.590,48 dolari SUA și 67.600 lei, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării pe nedrept a reclamantului.
în drept, reclamantul a invocat prevederile art. 504 alin. (1), art. 505 alin. (1) și art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Prin sentința civilă nr. 1770 din 2 decembrie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Educației și Cercetării să plătească reclamantului despăgubiri constând în echivalentul în lei, la data executării, curs BNR, a sumei de 3679,95 SUA și a respins acțiunea față de pârâta SC R. SA pentru lipsa calității procesuale pasive.
Instanța a arătat în considerentele sentinței că reținerea sumei de 3679,95 SUA de la reclamant s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, iar în ce privește suma de 67.600 lei, reprezentând cecuri confiscate, reclamantul nu a făcut nici o dovadă referitoare la existența și confiscarea lor, astfel acțiunea s-a admis în parte, instanța având în vedere dispozițiile art. 87 din Legea nr. 10/1972 C. muncii în vigoare la acea dată și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale, culturale din 1966, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974.
împotriva sentinței au declarat apel pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Educației și Cercetării, precum și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și reclamantul T.F.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 300 din 16 iunie 2003, a admis apelurile pârâților apelanți Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca inadmisibilă și a respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleași sentințe, ca nefondat.
Instanța de apel a reținut că sunt întemeiate criticile aduse sentinței de pârâți și de Ministerul Public privind inadmisibilitatea acțiunii intimatului reclamant întemeiată pe prevederile art. 504 alin. (1), 505 alin. (1) și 506 alin. (2) C. proc. pen.
Potrivit art. 504 C. proc. civ. orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Intimatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) raportat la art. 220 alin. (2) C. pen., prin sentința penală nr. 1139 din 21 septembrie 1982 a Judecătoriei sector 2 București.
Ulterior, prin Decretul prezidențial nr. 218 din 31 decembrie 1987, pedeapsa aplicată reclamantului a fost grațiată, iar prin sentința penală nr. 1651 din 20 decembrie 2001 s-a dispus reabilitarea judecătorească a intimatului reclamant.
împrejurarea că reclamantul a fost reabilitat și pedeapsa aplicată a fost grațiată nu atrage incidența prevederilor art. 504 C. proc. civ., pretențiile reclamantului nu își au fundamentarea în dispozițiile art. 504 C. proc. civ.
Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel.
După expunerea situației de fapt privind șederea sa în Algeria în calitate de lector universitar, injustețea deciziei de imputare care i s-a emis, instrumentarea dosarului penal finalizat prin sentința de condamnare, urmată de grațierea pedepsei aplicate și apoi reabilitarea sa, recurentul susține că este îndreptățit să pretindă și să obțină sumele de bani, în lei și valută cerute și solicită admiterea recursului său și, pe fond, admiterea cererii introductive de instanță și obligarea pârâților intimați la plata sumelor pretinse, în temeiul art. 504 alin. (1), art. 505 alin. (1) și art. 506 alin. (2) C. proc. pen. și art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Recursul reclamantului este neîntemeiat.
Reclamantul a invocat ca temei de drept al pretențiilor sale prevederile art. 504,art. 505 și art. 506 C. proc. civ.
în capitolul IV intitulat "Repararea pagubei în cazul condamnării sau a luării unei măsuri preventive pe nedrept", Codul de procedură penală înscrie în art. 504 cazurile care dau dreptul la reparație.
în alin. (1) se prevede că orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există sau că, din orice pricină, s-a săvârșit o eroare judiciară în procesul penal privind acea persoană.
Din analiza textului de lege se desprinde ideea că în acțiunea pentru repararea pagubei, persoana condamnată definitiv trebuie să prezinte instanței o hotărâre definitivă dată în urma rejudecării cauzei, prin care să se stabilească eroarea judiciară comisă prin sentința de condamnare și în al doilea rând să facă dovada pagubei suferite și a raportului de cauzalitate între condamnarea nedreaptă și prejudiciul produs.
Recurentul nu a prezentat instanței o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în urma rejudecării cauzei, cu precizarea că această cerință impusă de art. 504 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi înlocuită cu sentința de reabilitare sau decretul de grațiere a pedepsei, ele având efecte juridice diferite.
Nu au fost depuse dovezi că sumele pretinse au legătură cauzală cu condamnare, iar unele dintre ele își au izvorul în decizia de imputare emisă pe temeiul Codului muncii.
Se conchide că, nefiind realizate condițiile pentru promovarea acțiunii pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept, pretinse de art. 504 și art. 505 C. proc. civ., texte de lege pe care recurentul și-a întemeiat acțiunea, recursul său a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2455/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 243/2005. Civil → |
|---|
