ICCJ. Decizia nr. 2473/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 1 iunie 2000 la Judecătoria sector 4 București reclamanții P.V.S. și C.P.R.G. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC A.B. SA și pe D.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să constate dreptul lor de proprietate asupra apartamentului de la parterul imobilului situat în București. Au mai cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1733 din 8 aprilie 1997 încheiat între pârâți, având ca obiect apartamentul indicat.
în drept au invocat dispozițiile art. 948,art. 1312,art. 1313 și art. 1337 C. civ. și art. 111 C. proc. civ.
în motivare au arătat că sunt proprietarii exclusivi ai imobilului situat la adresa indicată, ce include și apartamentul în discuție, dreptul de proprietate fiindu-le recunoscut prin decizia nr. 2310/A din 12 decembrie 1997 a Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă în calitate de moștenitori ai părinților lor.
S-a mai arătat că Primăria Municipiului București prin vânzătoarea SC A.B. SA, deși a recunoscut împrejurarea că apartamentul a constituit obiectul unui proces de revendicare l-a vândut cu rea-credință chiriașei D.M.
Prin sentința civilă nr. 2578 din 1 martie 2001 Judecătoria sector 4 București a respins acțiunea cu motivarea că părțile contractante Primăria Municipiului București prin SC A.B. SA și D.M. au fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare aspect reținut de instanță pe considerentul că reclamanții nu au făcut dovada relei-credințe a pârâților, reclamanții nu au notificat pârâții cu privire la faptul că imobilul este revendicat.
împotriva acestei hotărâri reclamanții au formulat apel arătând în esență că instanța de fond nu a observat reaua-credință a vânzătorului la încheierea contractului, apel admis prin decizia nr. 1510 din 4 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ. A fost schimbată în tot sentința instanței de fond și a fost admisă acțiunea. S-a constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1733 din 8 aprilie 1977.
Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut în esență că din analiza întregului material probator se cunoștea la data vânzării situația juridică litigioasă a locuinței.
împotriva acestei decizii pârâții D.M. și Primăria municipiului București au declarat recurs.
Pârâta D.M. a arătat că reclamanții nu au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 și nu au notificat-o.
Pârâta Primăria Municipiului București, arătând că nu are calitate procesuală pasivă, a susținut pe fond că imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului, iar contractul este încheiat legal, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Recursurile au fost admise prin decizia nr. 235/R din 25 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu modificarea în tot a deciziei tribunalului și menținerea sentinței instanței de fond.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că locuința intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare a locuinței fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor acestei legi. Reclamanții nu au notificat pe pârâtă în sensul că intenționau să revendice imobilul, aceasta fiind de bună-credință la data încheierii contractului.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând în esență că în mod greșit a fost respinsă acțiunea deoarece printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că imobilul a fost preluat de stat abuziv. în această situație, susține recursul în anulare, contractul de vânzare-cumpărare este nul, în speță vânzătorul și cumpărătoarea fiind de rea-credință.
Prin decizia nr. 4637 din 11 noiembrie 2003 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
Curtea a reținut că decizia nr. 2310 A din 12 decembrie 1997 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, care a fost obligat să le lase în deplină proprietate imobilul situat în București.
Pe de o parte această hotărâre nu este opozabilă pârâtei cumpărătoare D.M., care nu a fost parte în acest proces.
Pe de altă parte înainte de pronunțarea acestei decizii, la data de 8 aprilie 1997 pârâta D.M. a cumpărat apartamentul.
în ce privește buna-credință a pârâtei, aceasta a fost recunoscută chiar de reclamanți încă de la instanța de fond.
Curtea a considerat inutilă analiza celorlalte critici formulate în recursul în anulare.
împotriva deciziei nr. 4637 din 11 noiembrie 2003 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, reclamanții au formulat cerere de revizuire invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
Decizia este criticată pentru că «Este de neînțeles cum este posibil ca la 9 motive de recurs în anulare să se răspundă prin această decizie revizuibilă cu un singur considerent neconcludent».
Cererea de revizuire este neîntemeiată.
Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ. «revizuirea unei hotărâri rămase definitive la instanța de apel sau prin neapelare precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere» «dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut».
Decizia a cărei revizuire se cere face analiza completă a recursului în anulare fără să poată fi criticată că «nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut».
Formularea că « devine inutilă analizarea celorlalte critici formulate referitoare la dreptul de proprietate al reclamanților » cuprinsă în considerentele deciziei a cărei revizuire se cere, nu poate face aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
în raport de împrejurarea că s-a clarificat încă de la instanța de fond, așa cum reține decizia a cărei revizuire se cere, buna-credință a pârâtei D.M. la data încheierii contractului, face ca orice alte aprecieri oricât ar fi de pertinente, să fie lipsite de eficiență deoarece nu pot determina schimbarea soluției.
Nu poate fi constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, fiind respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Așa fiind cererea de revizuire nu este întemeiată, astfel că a fost respinsă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2529/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2469/2005. Civil → |
|---|
