ICCJ. Decizia nr. 420/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 103 din 31 ianuarie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV - a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A.N., A.G. și A.R.I.E. în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București, prin primarul general, Ș.E. și SC A. SA, acțiune prin care se solicitase constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 619 din 1 noiembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător și Ș.E., pentru corpul B al imobilului situat în București, obligarea primilor doi pârâți de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate două corpuri de clădire și terenul aferent, în suprafață de 1450 mp, situate la adresa susmenționată, precum și obligarea pârâtei Ș.E. de a le lăsa în deplină proprietate corpul B de clădire și terenul aferent.
Totodată a fost admisă, în parte, cererea de intervenție formulată, în interes propriu, de SC A. SA, s-a constatat că intervenienta este proprietara corpului A de clădire al imobilului situat în București, și au fost respinse capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenului și obligarea reclamanților de a respecta dreptul de proprietate al intervenientei, ca lipsite de interes, precum și cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SA împotriva A.P.A.P.S.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul revendicat a fost dobândit de stat cu titlu, că nu au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/1995 prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâta Ș.E. și că intervenienta este proprietara corpului A și a terenului aferent, cu privire la care din 1973 a avut drept de administrare, iar conform art. 20 din Legea nr. 15/1990 a dobândit dreptul de proprietate, fiindu-i emis în acest sens certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria B, nr. 0035 din 5 iunie 1996.
Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 461 din 20 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă.
împotriva susmenționatei decizii au declarat recurs reclamanții, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență că trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu, autorii acestora fiind exceptați de la naționalizare, iar în privința etajului 1 al imobilului, trecut în proprietatea statului prin expropriere, respectiv prin Decretul nr. 2/1952, această măsură nu putea viza decât cota de 1 ce aparținea I.K., iar în urma exproprierii nu au fost acordate despăgubiri, decretul nefiind publicat în Monitorul Oficial; că este lovit de nulitate contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta Ș.E. , care nu a fost de bună-credință, iar prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță, acțiunea fiind introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi; că și-au dovedit calitatea procesuală activă și că SC A. SA nu a făcut dovada dreptului său de proprietate.
Recursul este nefondat.
Motivându-și acțiunea, reclamanții au susținut că imobilul revendicat a aparținut autoarelor lor A.E. și K.I., în baza actului de partaj voluntar din 16 iulie 1945, transcris la Tribunalul Ilfov, secția notariat, or acest înscris nu este suficient pentru a fi făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în lipsa actului juridic inițial prin care a fost dobândit un atare drept.
Rezultă că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarelor lor, deci nu și-au dovedit calitatea procesuală activă.
în schimb, intervenienta SC A. SA și-a dovedit dreptul de proprietate pentru parte din imobil, cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria B, nr. 0035 din 5 iunie 1996, care nu a fost contestat.
La rândul său, pârâta Ș.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra corpului B al imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 (fila 12 din dosarul instanței de fond), parte de imobil pe care o ocupase în calitate de chiriașă, iar buna sa credință nu poate fi pusă la îndoială în raport de faptul că acțiunea a fost introdusă abia la 1 august 2000, fără a fi încunoștiințată de intenția reclamanților de a formula o astfel de acțiune.
în raport de aceste considerente, devine inutilă analizarea celorlalte critici formulate de recurenți.
în consecință, recursul a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 416/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 417/2005. Civil → |
|---|
