ICCJ. Decizia nr. 417/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 30 noiembrie 1999, reclamanții Z.M.P. și D.M.A. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, pârâtul să fie obligat să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul din București.
Motivându-și acțiunea, reclamanții au arătat că autorii lor N.G.Z. și V.Z. au fost proprietarii imobilului în litigiu, care a fost preluat de stat, în mod abuziv, fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
La 11 decembrie 2000, reclamanții au cerut introducerea în cauză a pârâților V.N. și V.G. care, la 27 martie 1997, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au cumpărat apartamentul în litigiu, compus din patru camere și dependințe.
Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 157 din 5 martie 2001, a admis acțiunea și a obligat pârâții Consiliul General al Municipiului București, V.N. și V.G. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din București.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 235/A din 16 mai 2002, a admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat în tot sentința și pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că autorii lor au fost exceptați de la naționalizarea dispusă prin Decretul nr. 92/1950.
Pe parcursul soluționării apelului a decedat reclamantul Z.M.P. și a fost introdusă în cauză moștenitoarea acestuia Z.B. întrucât la 19 decembrie 2002 a decedat și reclamantul D.A.M., a fost introdus în cauză moștenitorul acestuia P.M.D.
împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții D.M.A. și Z.B. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:
- instanța de apel a ignorat probele care atestă că autorii reclamanților au fost exceptați de la naționalizare în temeiul art. II din Decretul nr. 92/1950;
- lipsește cauza contractului de vânzare-cumpărare prin care apartamentul în litigiu a fost dobândit de foștii chiriași-pârâți în dosar;
- neseriozitatea prețului și frauda la lege constituie alte cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care foștii chiriași au achiziționat apartamentul.
Recursul nu este întemeiat.
Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, completată reclamanții au revendicat un imobil naționalizat abuziv, obligația pârâților de a preda imobilul reclamanților urmând să fie dispusă după constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 27 martie 1997 prin care pârâții, persoane fizice, au cumpărat, de la stat, conform Legii nr. 112/1995, apartamentul în litigiu.
Soluționarea cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare este considerată, corect, chiar de către reclamanți ca obligatorie pentru a se putea hotărî asupra restituirii imobilului. Prin urmare, instanța este ținută să soluționeze și să se pronunțe asupra cererii de constatare a nulității, interesul persoanelor îndreptățite, adică al reclamanților, fiind, evident, în acest sens.
Referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare menționat, recurenții reclamanți au invocat dispozițiile Codului civil din materia condițiilor de validitate ale actului juridic anume frauda la lege, lipsa cauzei și neseriozitatea prețului.
Prin fraudă la lege se înțelege încălcarea intenționată, de către părți, prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispozițiilor legale imperative cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic.
în cazul dedus judecății, legea în vigoare la data încheierii contractului în temeiul căreia apartamentul a fost vândut foștilor chiriași, era Legea nr. 112/1995.
Cum, potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar reclamanții nu au probat afirmația că pârâții persoane fizice ar fi încheiat contractul cu încălcarea unei dispoziții imperative a legii, soluția corectă era aceea de respingere ca nefondat a acestui capăt de cerere.
Referitor la buna credință, invocată în apărare de pârâții V.N. și V.G., se constată că art. 1898 alin. (1) C. civ. prevede: buna credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Cu toate că acest text de lege se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu și buna credință a posesorului, el este incident și în alte situații, cum este cea în discuție.
Buna credință se prezumă potrivit art. 1899 alin. (2)C. civ.
Reclamanții nu au reușit să răstoarne, prin probe, prezumția de bună credință cu care au acționat chiriașii când au cumpărat locuința pe care o ocupau, deoarece numai existența dovedită a relei credințe poate conduce la neaplicarea teoriei fondate pe error communis facit ius, cu consecința desființării contractului de vânzare-cumpărare, prin sancțiunea nulității absolute.
Esențială în soluționarea motivului de casare invocat de recurenți este examinarea atitudinii cumpărătorilor, or probele administrate nu îndreptățesc concluzia că pârâții V. aveau cunoștință că imobilul nu aparținea vânzătorului.
Nu este întemeiată nici susținerea recurenților că lipsește cauza contractului de vânzare-cumpărare prin care apartamentul în litigiu a fost dobândit de foștii chiriași câtă vreme au existat prestația și contraprestația vânzătorului și cumpărătorului, așa încât nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 966 C. civ.
Neseriozitatea prețului, de asemenea invocată de recurenți, nu poate conduce la casarea deciziei. Potrivit art. 1303 C. civ. prețul vânzării trebuie să fie serios și determinat de părți, or, în cauză, prețul a fost determinat de părți cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Probele administrate conducând la concluzia valabilității contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții V.N. și V.G. au dobândit apartamentul în litigiu, acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți nu mai putea fi admisă chiar dacă s-a dovedit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
întrucât decizia curții de apel are temei legal iar instanța s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate, recursul a fost respins ca neîntemeiat.
în baza art. 274 C. proc. civ. recurenții au fost obligați la cheltuieli de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 420/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 389/2005. Civil → |
|---|
