ICCJ. Decizia nr. 5573/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 7 iunie 2002 reclamantul L.M. a chemat în judecată pe pârâții: Municipiul București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și A.P.A.P.S. pentru a fi obligați să-i restituie în natură apartamentul nr. 2 din București, sau, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, pârâții să fie obligați la plata unor despăgubiri reprezentând prețul de circulație al apartamentului pe piața liberă.
Acțiunea a fost precizată la 21 octombrie 2002 în sensul că se solicită titluri de valoare nominală, conform art. 30 din Legea nr. 10/2001, în subsidiar.
S-au admis probe cu înscrisuri și efectuarea unei expertize care a stabilit că valoarea de circulație a imobilului în litigiu este de 1.728.966.000 lei, respectiv 51.595 dolari SUA. Părțile nu au formulat obiecțiuni la această lucrare.
Prin sentința civilă nr.287 din 31 martie 2003 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada că imobilul a fost înstrăinat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și acest bun nu mai face parte din patrimoniul pârâților, așa încât a respins cererea de restituire în natură.
Capătul de cerere subsidiar privind obligarea pârâților la restituirea prin echivalent, a fost respins ca nefondat, întrucât pentru a obține despăgubiri pentru imobilul în litigiu reclamantul trebuie să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de art. 36-40 din Legea nr. 10/2001.
Apelul formulat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 376 din 16 septembrie 2003 care a schimbat în tot sentința și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.M.
A obligat Municipiul București să emită dispoziție de restituire prin echivalent, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, pentru apartamentul nr. 2 situat în București, în limita valorii de circulație a acestuia de 1.728.966.000 lei, conform expertizei G.C.
A respins capătul de cerere privind restituirea în natură a apartamentului menționat.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.P.A.P.S. și a respins acțiunea reclamantului față de acest pârât.
A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de A.P.A.P.S.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosar că este unicul moștenitor al părinților săi, L.L.V. și L.L.N., care au cumpărat apartamentul în litigiu conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32483 din 28 iunie 1945.
Acest bun a fost preluat de stat conform Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 942/1964, în care era indicat proprietar "L.L.". Or, cu actele depuse, s-a făcut dovada că proprietarii apartamentului erau părinții reclamantului care au cumpărat bunul în anul 1945.
Imobilul a fost, așadar preluat de stat fără titlu valabil și apoi vândut conform Legii nr. 112/1995 familiei P. și numitei C.V., potrivit constatărilor expertului, lucruri la care părțile nu au avut obiecțiuni.
în aceste condiții, apartamentul nu mai poate fi restituit în natură conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme înstrăinările făcute de pârâtul Municipiul București nu au fost anulate și bunul nu se mai află în patrimoniul acestei entități administrative.
Față de cele expuse, în mod legal tribunalul a respins cererea de restituire în natură a imobilului, dar fără temei, nu a reținut că bunul a fost preluat de stat fără titlu.
în aceste condiții, pârâtul Municipiul București, persoană juridică deținătoare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, este obligat să răspundă notificării adresată de reclamant la data de 6 martie 2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire prin echivalent a apartamentului, conform art. 23 și art. 24 din legea menționată.
Reclamantul nu a primit o asemenea dispoziție, deși termenul defipt ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost cu mult depășit de persoana juridică deținătoare a bunului.
în mod nelegal tribunalul nu a obligat pe pârâtul Municipiul București să se conformeze dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, știut fiind că instanța nu poate ea însăși să se substituie persoanei juridice deținătoare a bunului, ci doar poate să cenzureze dispoziția acesteia de restituire.
Instanța de apel a mai reținut că este fondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.P.A.P.S. care nu are vreun titlu asupra imobilului și nu este persoană juridică deținătoare a bunului, dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 nefiind incidente prezentei cauze.
împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, invocând nelegalitatea acesteia conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul apreciază greșit hotărârea instanței de apel, întrucât Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă, ci Primarul General, în raport de prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.
Mai susține că în raport de obiectul acțiunii, obligație de a face, competența soluționării cauzei aparține judecătoriei și nu tribunalului.
Pe fond, susține că hotărârea atacată este greșită, deoarece pentru obținerea despăgubirilor pentru imobilul preluat de stat trebuia respectată procedura prealabilă reglementată de art. 36-40 din Legea nr. 10/2001.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică ce vizează lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, nu poate fi primită, în condițiile în care, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății, persoana juridică deținătoare obligată conform art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 să răspundă notificării adresată de reclamant la 6 martie 2001, este Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General și nu Primarul General ca entitate distinctă.
Susținerea conform căreia în cauza dedusă judecății competența materială de soluționare ar aparține judecătoriei și nu tribunalului, nu poate fi primită.
într-adevăr, Legea nr. 10/2001 a omis să reglementeze și situația când unitatea notificată omite sau refuză (cum este cazul în speță) să răspundă cererii adresată de persoana îndreptățită, însă, aceasta din urmă, are deschisă calea unei acțiuni de drept comun tot la secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia unitatea pârâtă își are sediul [art. 24 alin. (7) aplicabil prin asemănare].
Drept urmare, în mod just tribunalul a soluționat cauza în primă instanță.
Referitor la ultima susținere, nici aceasta nu poate fi primit.
Conform art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, deținătorul imobilului nerestituibil este obligat ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului solicitat.
Oferta unității deținătoare trebuie făcută printr-o decizie sau, după caz, dispoziție motivată.
Cum, în speță, recurentul pârât, nu s-a conformat dispoziției legale menționate, în mod corect instanța de apel l-a obligat să emită dispoziție de restituire prin echivalent (cum a cerut reclamantul în notificare) pentru apartamentul în litigiu, în limita valorii de circulație stabilită de expertiză și necontestată de părți.
Drept urmare, în raport de considerentele arătate, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5576/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5577/2005. Civil → |
|---|
