ICCJ. Decizia nr. 6475/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6475
Dosar nr. 5714/200.
Şedinţa de la 7 septembrie 2005
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 8569 din 6 octombrie 2004 Judecătoria Timişoara a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.G. şi B.A. împotriva pârâtului V.R.A. şi a constatat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului din Timişoara, înscris în C.F. 113344 Timişoara, nr.top.14427/13/a, grădină în suprafaţă de 804,7 mp şi nr.top. 14427/13/b, grădină în suprafaţă de 30 mp.
S-a constatat că pârâtul este proprietarul imobilului din Timişoara, înscris în C.F. 111811 Timişoara nr.top.14427/9/1, 14421–14422–14423/1/3, grădină şi casă P + M, în suprafaţă de 1784,7 mp.
S-a constatat că proprietăţile părţilor sunt limitrofe şi s-a stabilit linia de hotar dintre acestea conform raportului de expertiză dispus în cauză.
A fost obligat pârâtul să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 63,05 mp ocupată de acesta, conform raportului de expertiză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul V.R.A.
Investit cu soluţionarea căii de atac, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin Decizia nr. 493/A din 15 decembrie 2004, şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara cu motivarea că potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., instanţele competente să soluţioneze apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale şi judecătorii în primă instanţă, sunt curţile de apel.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 257 din 8 februarie 2005 şi-a declinat, la rându-i, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, calificând, în temeiul art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac exercitată de pârât ca fiind recurs, iar în conformitate cu art. 299 alin. (3) din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/2004, pentru aprobarea OUG nr. 58/2003, soluţionarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea, respectiv a Tribunalului Timiş.
Prin Decizia nr. 377/R din 11 aprilie 2005 Tribunalul Timiş, secţia civilă, constatând că reclamanţii au investit instanţele şi cu un capăt de cerere în grăniţuirea celor două proprietăţi, acţiune neevaluabilă în bani şi care nu se încadrează în situaţiile reglementate de art. 2821 C. proc. civ., calificând, pe cale de consecinţă, calea de atac exercitată de pârât ca fiind apel şi nu recurs, şi-a declinat, din nou, competenţa de soluţionare a acestei căi în favoarea Curţii de Apel Timişoara şi observând că s-a ivit conflict negativ de competenţă a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
În rezolvarea conflictului negativ de competenţă, conform art. 22 C. proc. civ., constată următoarele:
Examinând acţiunea introductivă de instanţă se constată că reclamanţii au solicitat, alături de revendicarea unei suprafeţe de teren prin invocarea unei pretenţiuni de proprietate contra pârâtului, printr-un capăt de cerere separat, şi stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţile megieşe conform unei expertize tehnice pe care au solicitat-o şi pe care instanţa de fond a administrat-o.
Prin grăniţuire sau hotărnicie se înţelege stabilirea hotarului, adică fixarea, prin semne exterioare şi vizibile, a liniei de separaţie între două proprietăţi vecine. Deşi hotărnicia este o acţiune petitorie reală, doctrina calificând-o ca un atribut al proprietăţii, imprescriptibilă, de altfel, ca proprietatea însăşi, ea se deosebeşte totuşi de acţiunea în revendicare, chiar dacă ambele acţiuni sunt promovate în cadrul aceluiaşi proces, adesea, prin petite diferite.
Astfel, grăniţuirea este un judicium duplex, în care părţile au a-şi dovedi reciproc cuprinderea unor imobile a căror proprietate nu se contestă şi eventual lipsa de la unul din aceste imobile se găseşte în sporul de la celălalt, pe când în revendicare părţile, mai întâi reclamantul, trebuie să facă dovada proprietăţii; revendicarea aparţine întotdeauna proprietarului, pe când hotărnicia nu numai acestuia, ci şi, exempli gratia, uzufructuarului, şi în genere, celor care posedă animo domini; spre diferenţă de revendicare, hotărnicia nu are autoritate de lucru judecat asupra proprietăţii, proprietarul lezat putând să pornească chiar după efectuarea grăniţuirii acţiune în revendicare pentru porţiunea uzurpată. S-a spus, exagerându-se poate, că hotărnicia are mai mult un caracter posesoriu.
Spre deosebire de revendicare, unde acţiunea este strâns legată de bunul corporal solicitat şi unde lucrul revendicat trebuie să aibă o individualitate distinctă şi independentă, acţiunea fiind, întotdeauna, evaluabilă în bani, hotărnicia cerută, fie odată cu revendicarea sau separat ori independent de aceasta, are mai degrabă un caracter neevaluabil pecuniar, deoarece ea constă doar în fixarea hotarului dintre proprietăţile megieşe prin impunerea unei linii de separaţie între acestea.
Întrucât acţiunea în hotărnicie nu se regăseşte în excepţiile stabilite de art. 2821 C. proc. civ., unde legiuitorul a găsit de cuviinţă, ca în anumite materii, să suprime apelul, calea de atac exercitată în cauză de pârât împotriva sentinţei pronunţată de Judecătoria Timişoara, trebuie calificată ca fiind apel, competenţa de soluţionare revenind Tribunalului Timiş, conform art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Conform art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, stabileşte competenţa Tribunalului Timiş de a soluţiona apelul declarat de pârâtul V.R.A. împotriva sentinţei civile nr. 8569 din 6 octombrie 2004 a Judecătoriei Timişoara.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6436/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6396/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
