ICCJ. Decizia nr. 7637/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7637
Dosar nr. 15946/200.
Şedinţa publică din 6 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii S.M. şi M.S. au chemat în judecată pe pârâţii E.E. şi E.M., pentru ca în contradictoriu cu aceştia, să fie obligaţi la plata echivalentului de 700 de dolari SUA cu dobânda de 5% lunar, începând cu data de 5 ianuarie 2001 până la achitarea sumei.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că la data de 1 mai 2001 între părţi a intervenit o înţelegere prin care au vândut pârâţilor o baracă din panouri prefabricate edificată de reclamanţi pe terenul pârâţilor în schimbul preţului de 2.800 dolari SUA.
Potrivit convenţiei, pârâţii aveau obligaţia să plătească reclamanţilor suma de 350 de dolari SUA în anul 2001 şi suma de 350 de dolari SUA în anul 2002, cu dobânda de 5% pentru fiecare lună întârziere.
Pârâţii au formulat cerere reconvenţională solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât vânzătorii nu sunt proprietarii bunului vândut.
Prin sentinţa civilă nr. 15070 din 26 noiembrie 2003 Judecătoria Constanţa a respins ca nefondată acţiunea principală, a admis cererea reconvenţională şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 1 mai 2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, a reţinut în esenţă, că terenul este proprietatea statului, nu este în proprietatea pârâţilor şi nici construcţia nu a ajuns în proprietatea lor, astfel că actul juridic încheiat la 1 mai 2001, este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.
Împotriva mai sus menţionatei hotărâri au declarat apel reclamanţii S.M. şi M.S.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 619/c din 2 iunie 2004, a admis apelul declarat de reclamanţii S.M. şi M.S., a schimbat în tot sentinţa atacată şi în consecinţă:
A admis acţiunea şi a obligat pârâţii către reclamanţi la plata echivalentului celor două rate, respectiv 700 dolari SUA cu dobânda de 5% lunar, începând cu 1 ianuarie 2002, până la achitarea integrală.
A respins ca nefondată cererea reconvenţională.
Intimaţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor suma de 3.281.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că părţile nu au contestat convenţia încheiată şi materializată în antecontractul aflat la dosar, şi tot de comun acord, au stabilit rata anuală de 350 dolari SUA şi dobânda de 5%, în condiţiile în care pârâţii au folosit construcţia.
În contra acestei decizii pârâţii E.M. şi E.E. au declarat recurs.
Verificând competenţa soluţionării recursului declarat de pârâţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prima instanţă a fost investită pe cale principală cu o acţiune în pretenţii, deci evaluabilă în bani.
Calificarea corectă a cererilor deduse judecăţii prezintă importanţă printre altele şi în stabilirea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă.
Faţă de considerentele expuse, hotărârea de primă instanţă la data pronunţării ei 26 noiembrie 2003 era supusă căii de atac a apelului la tribunal potrivit art. 2 pct. 2 şi art. 282 alin. (1) C. proc. civ. în vigoare la acea dată.
Textele de lege enunţate au fost modificate succesiv prin Legile nr. 195 din 25 mai 2004 şi 493 din 18 noiembrie 2004, competenţa soluţionării apelului a revenind curţii de apel.
Ulterior a intrat în vigoare Legea nr. 219/2005 prin care au fost din nou modificate dispoziţiile art. 2 în materie de competenţă, potrivit cărora în prezent hotărârile de primă instanţă pronunţate de judecătorii în litigii cu un obiect de până la 5 miliarde lei sunt supuse fie apelului, fie recursului, după caz la tribunal, iar hotărârile date în apel sunt supuse recursului la instanţa de apel.
Potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005 pricinile în curs de judecată în primă instanţă la data schimbării competenţei instanţelor legal investite, precum şi căile de atac se judecă de instanţele competente, potrivit legii.
În raport cu cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă să soluţioneze recursul de faţă, astfel că va înainta dosarul instanţei competente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Scoate cauza de pe rol şi trimite dosarul la Curtea de Apel Constanţa pentru soluţionarea recursului declarat de pârâţii E.M. şi E.E. împotriva deciziei civile nr. 619/C din 2 iunie 2004 pronunţată ca instanţă de apel de către Curtea de Apel Constanţa secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7530/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7490/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
