ICCJ. Decizia nr. 792/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 792.
Dosar nr. 9992/200.
Şedinţa publică din 12 octombrie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 374 din 8 august 2001 la Biroului Executorului Judecătoresc, şi completată la 18 martie 2002, mandatara I.R. a solicitat în numele pârâtelor R.M. şi I.(I.)D.M.C. restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în Braşov, constituit din casă de locuit şi curte de 266,40 mp, precum şi grădină de 162 mp, imobil înscris în C.F., nr.top 2159/1, 2159/2. Notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului Braşov care a trimis-o unităţii deţinătoare, respectiv SC R. SRL Braşov.
Ca răspuns la notificare, SC R. SRL Braşov a emis Decizia nr. 122 din 13 septembrie 2002 prin care a admis în parte cererea pârâtelor; s-a dispus restituirea în natură a părţii din imobil înscrisă la nr.top 2159/1, care este ocupată cu contracte de închiriere de către N.M.J., C.S. şi P.M. (în prezent decedată). De asemeni s-a dispus restituirea prin echivalent a părţii din imobil care a fost înstrăinată, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin două contracte de vânzare-cumpărare.
Referitor la capătul de cerere privind grădina de 162 mp, înscrisă în C.F. la nr.top 2159/2 s-a stabilit că nu se află în administrarea SC R. SRL Braşov, urmând ca asupra ei să se pronunţe Primăria municipiului Braşov.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie N.M.J., respectiv una dintre chiriaşele imobilului, solicitând anularea ei pentru încălcarea legii. Contestaţia s-a înregistrat la Tribunalul Braşov sub nr. 4253 din 10 octombrie 2002 şi, în motivarea ei s-a susţinut că pârâtele au primit despăgubiri atât pentru cele două unităţi locative vândute în baza Legii nr. 112/1995, astfel că despăgubirea prin echivalent acordată în baza Legii nr. 10/2001 este o încălcare a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din lege, cât şi pentru cele trei unităţi locative care s-au restituit în natură, între care se află şi spaţiul ocupat de reclamantă cu contract de închiriere.
Reclamanta a mai susţinut că pârâtele nu au depus nici notificarea şi nici completarea ei în termenul legal; notificarea iniţială a fost formulată de mandatara I.R. în nume propriu, deşi nu avea calitatea de succesoare a proprietarei tabulare G.M.
Prin sentinţa nr. 2/S din 6 ianuarie 2003 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei N.M.J. şi s-a respins contestaţia formulată de aceasta.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu are calitatea de „persoană îndreptăţită" să atace Decizia, conform art. 3, art. 4 şi art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
La data de 3 februarie 2003 s-a înregistrat la Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, motivat pe nelegalitatea ei.
La primul termen de judecată din 5 martie 2003, reclamanta a depus o completare a motivelor de apel, invocând nulitatea absolută a deciziei nr. 122 din 13 septembrie 2002 emisă de către SC R. SRL Braşov, prin încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii.
Astfel, reclamanta a arătat că Decizia a fost emisă de un organ necompetent, că notificarea era tardivă şi privea un imobil a cărui identificare era incertă, că reclamanta are calitate procesuală pentru că deţine un contract de închiriere pentru un spaţiu din acest imobil şi că pârâta I.R. nu a făcut dovezi în sensul că imobilul se află în Braşov, că a fost preluat abuziv de Stat şi că ea are calitate de succesoare după proprietara tabulară.
Apelul reclamantei a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 38/Ap din 12 mai 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
S-a reţinut că, potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane fizice îndreptăţite la restituirea în natură sau prin echivalent o au numai proprietarii imobilelor de la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) şi moştenitorii acestora, cu o menţiune specială în privinţa succesibililor care, după 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, menţiune înscrisă în art.4 alin.3 din lege.
Potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, numai persoanele îndreptăţite pot ataca în justiţie Decizia emisă în condiţiile legii pentru că aceasta este însăşi raţiunea Legii nr. 10/2001 de a proteja intereselor persoanelor deposedate abuziv de imobilele proprietatea lor, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în timp ce chiriaşii, care deţin numai folosinţa imobilului, ca element al dreptului de proprietate, au alte mijloace juridice pentru a-şi proteja drepturile, unele prevăzute chiar în Legea nr. 10/2001, dar în nici un caz nu pot uza de dreptul procesual conferit de art. 24 din lege.
Instanţa de apel a menţinut ca legală şi temeinică soluţia instanţei de fond privind lipsa calităţii procesuale a reclamantei, demonstrând ca nefondate criticile formulate sub acest aspect de reclamanta apelantă.
Referitor la criticile aduse sentinţei prin completarea motivelor de apel, Curtea de Apel Braşov a reţinut că, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului, SC R. SRL avea competenţa, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din lege să emită Decizia constată, ca răspuns la notificare.
De asemeni s-a reţinut că în cauză s-au depus înscrisuri din care rezultă că imobilul pentru care s-a notificat restituirea este situat în Braşov, are date certe de identificare (mai exact este cel cu privire la care s-a emis Decizia contestată), a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar pârâtele sunt persoane îndreptăţite să-l revendice, mai exact R.M. este fiica proprietarilor tabulari G.M. şi I.(A.), I.D.M.C. este strănepoată de fiică şi succesoare testamentară, iar I.R. este nepoată de fiică şi succesoare legală.
Răspunzând la celelalte motive de apel, instanţa a reţinut că notificarea s-a formulat în termenul legal şi că reclamanta nu deţine imobilul în condiţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel că restituirea lui în natură, conform deciziei contestate este validă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, motivat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea recursului, reclamanta invocă din nou tardivitatea formulării notificării şi nulitatea absolută a deciziei de restituire în natură pentru că ar fi atribuit dreptul de proprietate unui non dominus, încălcându-se şi dreptul său de preemţiune, stabilit de art. 18 alin. (1) din OUG nr. 40/1999, drept care justifică interesul său în promovarea contestaţiei.
Reclamanta recurentă susţine că ar avea calitate procesuală chiar şi în ipoteza în care nu ar avea un drept subiectiv de apărat în cauză, dar consideră că, în realitate, are un drept subiectiv izvorât din contractul de locaţiune şi din legea care-i conferă acest drept de preemţiune.
De asemeni susţine că are calitate procesuală în cauză, în temeiul unei relaţii de conexitate între dreptul substanţial dedus judecăţii şi dreptul său propriu, drepturi care nu se suprapun.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
În ceea ce priveşte tardivitatea formulării notificării, critica recurentei este nefondată. Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, notificarea a fost înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc D.I. sub nr. 374/01 din 8 august 2001, respectiv în termenul legal, prelungit până la 14 februarie 2002. Completarea datată 18 martie 2002 nu constituie o nouă notificare, ci este parte integrantă a notificării iniţiale, aşa cum recunoaşte chiar unitatea deţinătoare prin întâmpinarea depusă la dosar şi cum rezultă din conţinut ei. Această completare a fost solicitată chiar de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în condiţiile art. 22 din lege, încadrându-se în termenul defipt de acest text.
Chestiunea calităţii procesuale active, care a constituit temeiul respingerii contestaţiei la instanţa de fond şi unul dintre temeiurile respingerii apelului reclamantei este strâns legată, sub aspectul examinării recursului, de nulitate absolută invocată de reclamantă.
O primă observaţie este în sensul că, toate considerentele hotărârilor pronunţate în cauză cu privire la lipsa calităţii procesuale active sunt perfect corecte şi întemeiate legal.
A doua observaţie este în sensul că, toate argumentele de ordin teoretic privind nulitatea absolută a unui act juridic şi regimul juridic al acesteia nu au nici o relevanţă, în raport de natura şi obiectul ei.
Este cert că obiectul contestaţiei îl constituie Decizia nr. 122 din 13 septembrie 2002 emisă de SC R. SRL Braşov pe temeiul Legii nr. 10/2001. Această lege are un caracter special atât sub aspectul substanţial cât şi procesual. Mai exact, ea stabileşte persoanele fizice şi juridice care pot beneficia de drepturile pe care le conferă în legătură cu domeniul său de aplicare, precum şi procedura de urmat în acest scop. Dispoziţiile ei speciale sunt de strictă interpretare, mai ales acolo unde sunt exprese.
În acest context este şi cazul persoanelor care pot ataca în justiţie Decizia emisă în condiţiile art. 23 din lege. Aşa cum s-a demonstrat amplu şi în instanţa de apel, reclamanta recurentă nu are abilitarea legală de a contesta în justiţie Decizia unităţii deţinătoare a imobilului în discuţie, abilitare pe care nu o poate obţine pe altă cale, cum ar fi aceea a invocării nulităţii absolute a aceleiaşi decizii, uzitată în apel.
Legea 10/2001 are dispoziţii care-i privesc pe chiriaşi, cum este cazul recurentei reclamante, dar niciuna nu-i conferă legitimare procesuală de a ataca Decizia emisă de unitatea deţinătoare, în condiţiile art. 24 alin. (7) din lege.
Pentru toate aceste considerente se va respinge recursul, ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta N.M.J. împotriva deciziei nr. 38 Ap din 12 mai 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 790/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 765/2005. Civil → |
|---|
