ICCJ. Decizia nr. 8002/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8002
Dosar nr. 8602/200.
Şedinţa publică din 14 octombrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 ianuarie 2004, reclamantul C.M. a chemat în judecată STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâtul să fie obligat la plata sumei de 6 miliarde lei cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 11.250.000 lei, cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate în legătură cu procesul penal la care a fost condamnat pe nedrept şi a cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este ministru ordinat al cultului religios „ Martorii lui Iehova" astfel că potrivit art. 6 lit. c) din Legea nr. 46/1996 este scutit de efectuarea oricărei forme de serviciu militar, sub arme sau alternativ. Cu toate acestea, i s-a întocmit dosar penal şi a fost trimis în judecată în faţa instanţelor militare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 354 C. pen.
Reclamantul a mai arătat că la prima instanţă, prin sentinţa penală nr. 156 din 28 octombrie 1999 a Tribunalului militar Cluj, a fost achitat în baza prevederilor art. 10 lit. b) C. proc. pen., dar instanţa de apel, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti-prin Decizia penală nr. 117 din 6 aprilie 2000, a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi l-a condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 354 C. pen., interzicându-i-se, conform art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), exercitarea mai multor drepturi, printre care şi acela de a-şi exercita propria religie.
În recurs, prin Decizia penală nr. 236 din 14 iunie 2000 a Curţii Militare de Apel, s-a menţinut condamnarea sa, care a fost redusă la 1 an şi 6 luni, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe perioada termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni.
Ulterior, prin Decizia penală nr. 459 din 30 ianuarie 2003 Curtea Supremă de Justiţie, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a desfiinţat hotărârile de condamnare şi a menţinut hotărârea primei instanţe, de achitare.
Reclamantul a mai arătat că întrucât a fost condamnat fără temei legal, că prin condamnarea penală i s-a încălcat dreptul la exercitarea liberă a religiei şi a fost supus la o discriminare pe motive religioase, fiind supus astfel unui stres emoţional foarte intens, prin implicarea sa în ancheta penală şi în restul procedurilor judiciare, este îndreptăţit să solicite daune morale şi materiale, acestea din urmă constând în cheltuielile pe care le-a suportat pe parcursul procedurilor judiciare în care a fost implicat în legătură cu condamnarea sa penală.
Fiind astfel investit, Tribunalul Mureş, prin sentinţa nr. 893 din 14 septembrie 2004, a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 200.000.000 lei cu titlu de daune morale şi 10.500.000 lei daune materiale, precum şi la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că acordarea daunelor morale se justifică atâta vreme cât condamnarea penală pe nedrept a produs suferinţe pe plan moral, social şi profesional de natură a fi lezat demnitatea şi onoarea reclamantului, iar cu privire la cuantumul acestor daune instanţa a avut în vedere impactul psihic suferit de acesta şi de familia sa, precum şi consecinţele negative avute în plan familial şi social şi intensitatea cu care au fost percepute de acesta.
A mai reţinut prima instanţă că pretenţiile reclamantului (atât cele pentru acoperirea prejudiciului moral cât şi a celui material) sunt întemeiate pe prevederile art. 51 alin. (3) din Constituţia României, coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., cu referire la art. 6.1. din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Soluţia primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 1073A din 15 decembrie 2004 a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamant, de pârâta D.G.F.P. Mureş în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamantul C.M., cât şi Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mureş şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.
În recursul său, reclamantul susţine că în raport de întinderea prejudiciului real suferit, în mod greşit instanţa de fond, a cărei hotărâre a fost confirmată de instanţa de apel, a stabilit cuantumul daunelor morale la 200 milioane lei, în loc de 6 miliarde lei cât a cerut prin acţiunea introductivă de instanţă, fiind ignorate astfel procedurile cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În recursurile lor „Ministerul Finanţelor, prin D.G.F.P. Mureş şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş susţin că hotărârea este nelegală în condiţiile în care împotriva reclamantului nu s-a luat nici o măsură privativă de libertate care ar putea justifica o reparaţie morală, iar pe de altă parte, cuantumul solicitat de instanţă este exagerat de mare, ceea ce determină o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.
Ministerul Finanţelor mai susţine că instanţele au reţinut greşit incidenţa în cauză a prevederilor art. 998 C. civ.
Recursurile sunt nefondate.
Articolul 998 C. civ. enunţă principiul răspunderii civile delictuale „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara".
Prejudiciul este elementul care determină obligaţia de reparaţiune. Nu se concepe despăgubire fără daună preexistentă. Acest raport de cauzalitate între culpă (care dă naştere responsabilităţii) şi prejudiciu (din care decurge obligaţiunea de despăgubire) rezultă din principiul enunţat de textul de lege arătat.
Cum, textul de lege menţionat nu distinge, rezultă că prejudiciul poate fi atât material (dacă are un conţinut economic, adică poate fi exprimat şi în bani) cât şi moral (când aduce atingere la cinstea, reputaţia, onoarea, consideraţiunea unei persoane).
Este constant în jurisprudenţă că prejudiciul, deşi de natură morală, poate fi reparat prin acordarea unei sume de bani.
Acordarea despăgubirilor materiale pentru daune morale este incontestabil compatibilă cu regulile de convieţuire socială şi cu principiile de echitate şi justiţie care pretind că autorul faptei ilicite trebuie să suporte consecinţele negative ale acesteia, să resimtă şi el într-o anumită formă, consecinţele negative ale conduitei sale.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie într-adevăr să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii, la acţiunea de daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nu şi la întinderea acestuia (respectiv, posibilitatea de a fi evaluat).
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumului bănesc al prejudiciului suferit.
Principiul răspunderii civile delictuale enunţat de art. 998 C. civ. se coroborează cu prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi cu acelea cuprinse în art. 52 alin. (3) din Constituţie.
Astfel, potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen. „ Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare".
Conform art. 52 alin. (3) din Constituţie „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare"
În speţă, în mod just au constatat instanţele că procedurile judiciare din faţa instanţelor penale şi condamnarea pe nedrept au fost susceptibile de a produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional de natură să lezeze demnitatea şi onoarea reclamantului.
Referitor la cuantumul daunelor morale, se constată că acesta a fost în mod just apreciat de instanţe în raport de impactul psihic suferit de reclamant şi de familia sa şi consecinţele negative create în plan familial şi social şi intensitatea cu care au fost percepute de acesta.
Nu se poate susţine că prin acordarea daunelor morale s-ar produce o îmbogăţire fără just temei, atâta timp cât prin condamnarea pe nedrept a reclamantului s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate, onoare şi alte valori similare.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia reclamantul nu ar avea dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite întrucât nu a fost privat de libertate.
Într-adevăr, alin. (l) al art. 504 C. proc. pen. se referă la situaţia în care a intervenit şi o măsură privativă de libertate. Dar, aceasta este o altă ipoteză prevăzută de legiuitor, iar concluzia este că o persoană are dreptul să solicite despăgubiri indiferent dacă a fost sau nu privată de libertate, fiind suficient să fi fost condamnată în mod nelegal, iar ulterior achitată.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse recursurile declarate în cauză se privesc ca nefondate şi urmează a fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.M., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş împotriva deciziei civile nr. 1073 A din 15 decembrie 2004 a Curţii de Apel Tg. Mureş.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 799/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 800/2005. Civil → |
|---|
