ICCJ. Decizia nr. 822/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 822.
Dosar nr. 8530/200.
Şedinţa publică din 20 octombrie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 660 din 26 ianuarie 2004, petentul F.B.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul G.G. recunoaşterea sentinţei pronunţate de către Tribunalul Munchen I, Germania, în dosarul nr. 30 23260/02, sentinţă rămasă definitivă la data de 22 octombrie 2003, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat. A mai solicitat să se încuviinţeze punerea în executare a sentinţei, emiterea titlului executoriu şi cheltuieli de judecată.
Cererea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 165-178 din Legea nr. 105/1992.
Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a admis cererea de recunoaştere a efectelor sentinţei Tribunalului Munchen I şi a respins celelalte cereri, ca premature, prin sentinţa nr. 333 din 5 mai 2004.
S-a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 171 alin. ultim raportat la art. 162 din Legea nr. 105/1992.
Pârâtul s-a opus admiterii cererii, susţinând că nu a avut cunoştinţă de litigiul de fond.
Instanţa a constatat că pârâtul a fost citat legal, dovada de primire fiind semnată de către un membru al familiei sale.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins, prin Decizia nr. 412/A din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
S-a reţinut că apelantul pârât a fost înştiinţat de proces, respectiv i-au fost comunicate toate actele de la grefa Tribunalului Munchen, prin fiul său care a semnat dovada de îndeplinire a procedurii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor motive se arată că instanţele au aplicat greşit dispoziţiile art. 167 şi ale art. 171 din Legea nr. 105/1992, în condiţiile în care, atât la momentul pronunţării sentinţei cât şi la pronunţarea deciziei în apel erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 187/2003. Instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 187/2003, dar le-a interpretat şi le-a aplicat greşit.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Cererea de recunoaştere a hotărârii pronunţate de Tribunalul Munchen I, Germania a fost înregistrată la Tribunalul Sibiu la data de 26 ianuarie 2004 când nu intrase în vigoare Legea nr.187/2003 (publicată în M. Of. nr. 333 din 16 mai 2003); această lege a intrat în vigoare la 16 mai 2004, conform menţiunii din art. 65 al legii, respectiv ulterior pronunţării sentinţei nr. 333 din 5 mai 2004 a Tribunalului Sibiu.
Pe de altă parte, Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene nu cuprinde dispoziţii contradictorii faţă de cele ale Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 are un sens identic cu cel al art. 37 lit. b) din Legea nr. 187/2003, respectiv că „hotărârea pronunţată într-un stat membru nu poate fi recunoscută ... dacă a fost pronunţată în lipsa pârâtului, iar instanţa constată că actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost înmânat în timp util, astfel încât pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi pregăti apărarea, cu condiţia ca pârâtul să fi exercitat căile de atac împotriva hotărârii, dacă a avut posibilitatea să o facă".
Aşa cum corect au reţinut ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză, pârâtului recurent i s-au comunicat la 28 mai 2003 mai multe înscrisuri, respectiv adresa grefei din 21 ianuarie 2003, copia legalizată a deciziei instanţei din 9 ianuarie 2003, copia legalizată a chemării în judecată din 19 decembrie 2002 şi un exemplar al deciziei din 3 februarie 2003, conform menţiunilor de pe dovada de îndeplinire a cererii de acordare a asistenţei juridice.
Ca urmare, susţinerea reclamantului că nu a avut cunoştinţă despre litigiul de fond sunt nefondate.
Din hotărârea străină rezultă că aceasta i-a fost comunicată pârâtului, care nu a atacat-o, astfel că aceasta a rămas definitivă la 22 octombrie 2003.
Hotărârea are caracterul unei somaţii de plată pentru o creanţă de 17.264,72 Euro plus 8% dobândă şi pentru cheltuieli de judecată în sumă de 1647,25 Euro.
Hotărârea i-a fost comunicată pârâtului recurent la 3 iulie 2003, conform menţiunii din sentinţă, iar acesta nu a exercitat nici o cale de atac.
De altfel, recurentul pârât nu a contestat temeinicia şi cuantumul creanţei şi al cheltuielilor de judecată cuprinse în sentinţa străina.
Pentru aceste considerente şi nefiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 105/1992 şi ale Legii nr. 187/2003 se va respinge ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul G.G. împotriva deciziei nr. 412/A din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8318/2005. Civil. încheiere suspendare a... | ICCJ. Decizia nr. 8224/2005. Civil → |
|---|
