ICCJ. Decizia nr. 8839/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8839
Dosar nr. 19.018/2005
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 ianuarie 2004, reclamanta G.I. a chemat în judecată pârâtele Primăria comunei Călineşti şi A.P.A.P.S. pentru a se dispune obligarea pârâtelor să se pronunţe prin decizie cu privire la notificarea prin care a solicitat restituirea în natură, respectiv prin echivalent a imobilului moară situat în comuna Călineşti, sat Antoneşti judeţ Teleorman sub sancţiunea daunelor cominatorii de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că, în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de soţie supravieţuitoare a fostului proprietar G.A. a notificat pârâtele cu privire la cererea sa de restituire în natură sau în echivalent a imobilului situat în comuna Călineşti, sat Antoneşti, judeţ Teleorman.
A arătat că imobilul se compune din construcţii, moară şi utilaje, magazie de cereale, construcţie de cărămidă acoperită cu tablă şi teren aferent în suprafaţă de 5.000 mp.
Deşi a anexat notificării toate actele doveditoare şi conform art. 23 din Legea 10/2001 pârâtele erau obligate să se pronunţe asupra notificării în termen de 60 zile, acestea nu au emis decizie în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 121 din 16 februarie 2004 a Tribunalului Teleorman a fost admisă în parte acţiunea reclamantei iar pârâtele au fost obligate să se pronunţe prin dispoziţie respectiv decizie motivată asupra cererii reclamantei, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 50.000 lei pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În esenţă s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada notificării pârâtelor, care, cu încălcarea prevederilor art.23 şi art. 28 din Legea nr. 10/2001 nu şi-au îndeplinit obligaţia de a se pronunţa asupra cererii sale în termenul prevăzut de lege, lăsând cererile în nelucrare.
În scopul asigurării executării obligaţiei legale menţionate, pârâtele au fost obligate la plata daunelor cominatorii reţinute în dispozitivul hotărârii.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta A.P.A.P.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sens în care au susţinut că nu au calitate procesuală pasivă, întrucât nu au calitate de unitate deţinătoare, astfel încât nu poate fi obligată să emită decizie motivată.
Totodată, în mod greşit a fost respinsă excepţia prematurităţii acţiunii, deoarece reclamanta ar fi trebuit să respecte procedura de notificare prevăzută de art. 21 din lege sub sancţiunea decăderii din dreptul de a se adresa justiţiei pentru a beneficia de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Pe fondul cauzei, sentinţa a fost criticată pe motiv că, potrivit Legii nr. 10/2001 A.P.A.P.S. nu are atribuţii şi competenţă în sensul restituirii în natură a imobilelor revendicate.
Prin Decizia civilă nr. 451A din 2 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respins ca nefondat apelul, reţinându-se nerespectarea de către intimată a prevederilor art. 23 din Legea 10/2001, precum şi împrejurarea că procedura prealabilă necontencioasă prevăzută de art. 20-21, art. 23 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 24 din lege nu s-a epuizat, situaţie datorată culpei pârâtelor, care au lăsat cererile în nelucrare.
A fost înlăturată critica adusă pe fondul cauzei, faţă de obiectul pricinii şi care poartă asupra îndeplinirii unei obligaţii prevăzute de lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate.
A susţinut că obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri băneşti, revine unei alte unităţi, sens în care, a invocat dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 10/2001, iar cea de restituire în natură revine unităţii deţinătoare.
Potrivit Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nu are competenţa de a restitui în natură imobilele revendicate şi nici de a acorda despăgubiri băneşti.
Numai în situaţia în care imobilele au fost preluate cu titlu valabil, se află în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate şi s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent în acţiuni, ar fi avut obligaţia de a răspunde notificării adresate, situaţie neîndeplinită în cauză.
De asemenea, reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate, în forma cerută de dispoziţiile HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Examinând hotărârea atacată, faţă de motivele de recurs invocate, de actele şi lucrările dosarului, se constată ca nefondat recursul, pentru considerentele:
Cu înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată şi aflate la filele 4-7 dosar, reclamanta a făcut dovada notificării pârâtelor, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 şi art. 27 din Legea 10/2001, aspect corect reţinut de instanţă.
Notificările au fost adresate pârâtelor, care aveau obligaţia, instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca, în termen de 60 zile de la data înregistrării notificării şi depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, asemenea obligaţie le revenea pârâtelor şi în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege în cazul în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, situaţii în care persoanei îndreptăţite trebuie să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Modalitatea de răspuns la notificare, cât şi termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, orice altă calificare deturnând finalitatea urmărită de legiuitor.
Omisiunea pârâtelor de a răspunde notificării reclamantei, lăsând cererea acesteia în nelucrare, aspect necontestat, este de natură a leza interesele acesteia, lipsind-o de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, situaţie ce o îndreptăţeşte să se adreseze instanţei judecătoreşti, pe calea acţiunii folosite, pentru a cere obligarea la emiterea dispoziţiei motivate.
Această obligaţie decurge din Legea nr. 10/2001 şi face parte din procedura specială şi prealabilă, imperativ instituită de lege.
Sunt nefondate criticile pârâtei privind nedepunerea actelor în forma prescrisă de HG 498/2003, întrucât, potrivit art. 23.2 din acest act normativ, în cazul în care se constată necesitatea depunerii actelor în forma stipulată de aceste dispoziţii, unitatea deţinătoare este obligată să comunice în scris părţii acest aspect, indicându-i totodată că fundamentarea şi emiterea deciziei sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate, obligaţie, de asemenea neîndeplinită în speţă, astfel încât nici aceste apărări nu pot fi reţinute.
Aspectele privind lipsa identităţii între titularul obligaţiei raportului juridic născut între părţi şi pârâtă, precum şi cele privind fondul cauzei nu pot fi de asemenea primite faţă de obiectul pricinii şi dispoziţiile legale sus evocate şi care privesc obligaţia persoanelor juridice notificate de a răspunde în scris părţii la notificare.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 451/A din 2 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8850/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8847/2005. Civil → |
|---|
