ICCJ. Decizia nr. 9770/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 21 aprilie 1997 reclamantul S.E. a chemat în judecată pe pârâții: Primăria Municipiului București, N.I. și N.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
1) pârâta Primăria Municipiului București să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București 1 (construcție corp A și B și 425,70 mp teren);
2) să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 încheiat între fostul I.C.V.L. și soții N.I. și N.M., transcris sub nr. 2269 din 7 septembrie 1977 la notariatul de Stat sector 1 București; privind apartamentul nr. 3 din imobilul situat în București.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul menționat a fost proprietatea unchiului său U.D., imobil naționalizat nelegal în baza Decretului nr. 92/1950 întrucât autorul său, al cărui unic moștenitor este, era exceptat de la măsura naționalizării conform art. II din același decret.
în drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 948,art. 953,art. 966 și art. 971 C. civ.
La data de 18 noiembrie 1997 numiții B.A. și P.A. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, primul intervenient arătând că a cumpărat conform Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 2 din imobil cu respectarea prevederilor acestei legi, iar cel de al doilea intervenient menționând că deține apartamentul nr. 2 bis în baza unui contract de închiriere.
întrucât pârâții N.I. și N.M. au vândut apartamentul nr. 3 conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 658 din 31 martie 1997 numiților C.I. și O.I., iar aceștia din urmă, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3206 din 2 iulie 1997, au vândut S.C.P.A.P.A., prima instanță a dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor subsecvenți.
Fiind astfel investită, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 4233 din 16 martie 1999, în raport de valoarea obiectului acțiunii, a declinat competența materială în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr.191 F din 08 martie 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, a admis în parte acțiunea reclamantului și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții B.A. și P.A. și în consecință:
A obligat pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 425,70 mp teren și construcție compusă din parter, etaj și mansardă, cu excepția apartamentului nr. 3 situat la etajul 1 al imobilului și compus din: 4 camere și dependințe, terasă, baie, vestibul, bucătărie, cămară, aflate la etajul 1; cameră de serviciu, bucătărie și baie cu duș la demisol și garaj în suprafață de 13,55 mp la parter și a apartamentului nr. 2 situat la parterul imobilului și compus din 2 camere și dependințe, vestibul, birou, duș, hol, culoar, WC, oficiu, cămară, bucătărie, cameră de serviciu, garaj și balcon.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 intervenit între fosta I.C.V.L. București și pârâții N.I. și N.M. și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente privind apartamentul nr. 3 individualizat mai sus.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul situat în București, a fost nelegal naționalizat conform Decretului nr. 92/1950 întrucât U.D., autorul reclamantului, fiind pensionar, era exceptat de la măsura naționalizării conform art. II din același decret, așa încât trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut, fără titlu legal.
A mai reținut că actul de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 a cărei nulitate absolută s-a solicitat, a fost încheiat cu respectarea legilor atunci în vigoare iar pârâții-cumpărători nu puteau cunoaște prin chiar diligențe minime, nevalabilitatea titlului statului pentru a se putea reține reaua credință sau cauza ilicită sau imorală conform art. 966 C. civ. iar îndeplinirea condițiilor de valabilitate a actelor juridice civile trebuie analizate în raport de momentul încheierii actului, octombrie 1973.
Instanța a mai reținut că în speță nu își găsesc aplicarea nici dispozițiile art. 953 C. civ. care se referă la dol, viciu de consimțământ care nu a fost invocat și nici dovedit.
S-a mai reținut că instanța a fost sesizată de reclamant cu acțiunea în revendicare împotriva Consiliului General al Municipiului București nu și în contradictoriu cu dobânditorii succesivi ai apartamentului nr. 3 și cu intervenientul B.A. cumpărătorul apartamentului nr. 2, al cărui contract nu s-a solicitat a fi anulat.
De aceea, instanța a admis în parte acțiunea și cu privire la revendicare a obligat pe pârâtul C.G.M.B. să-i restituie reclamantului doar partea de imobil ce nu a fost vândut.
Soluția primei instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 550 A din 3 octombrie 2000, a respins ca nefondate apelurile reclamantului și Primăriei municipiului București.
Prin decizia civilă nr. 661 din 19 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamantului a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor, întrucât apelul Primăriei municipiului București nu a fost analizat, la fel și al doilea motiv din apelul reclamantului referitor la cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Rejudecând, prin decizia nr. 397 A din 8 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamant și pârâtul municipiul București, prin primarul general și i-a obligat pe apelanți la 700.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata S.C.P.A.P.A. și la 100.000.000 lei cu același titlu către intimații C.I. și O.I. reprezentând onorariu de avocat.
împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Municipiul București, prin primarul general și reclamantul S.E.
I. Prin recursul său, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, invocă prevederile art.304 pct.9 C. proc. civ., susținând că în mod greșit ambele instanțe au reținut nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, întrucât autorul reclamantului se încadra în prevederile art.1 din Decretul nr.92/1950 fiind "exploatator de locuințe", așa încât, fiind corect aplicat acesta constituie titlu valabil al statului.
Pârâtul mai susține că în mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, iar cuantumul este exagerat.
II. Prin recursul declarat, reclamantul S.E. invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., deși redactarea criticilor este sumară și confuză.
Prin prima critică, reclamantul susține că: 1) în mod greșit instanța de apel nu a respectat decizia de casare nr. 661 din 19 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție care a dispus analizarea apelurilor cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare; 2) în mod greșit instanța de apel "a considerat că acțiunea în revendicare a fost îndreptată doar împotriva Primăriei municipiului București; 3) în mod greșit instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu B.A.; 4) în mod inexplicabil nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 3, reținând greșit buna-credință a pârâților N.I. și M. la data dobândirii acestui apartament.
Reclamantul critică și dispoziția instanței de apel de a-l obliga la plata cheltuielilor de judecată.
I. în ceea ce privește recursul declarat de Municipiul București, prin primarul general este fondat numai pentru considerentele ce succed.
în mod just ambele instanțe au reținut nevalabilitatea titlului statului, în condițiile în care s-a dovedit că imobilul a fost greșit naționalizat conform art. I din Decretul nr. 92/1950, întrucât autorul reclamantului făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de art. II din același decret, fiind pensionat la data aplicării măsurii de naționalizare.
De altfel, motivul de recurs invocat este lipsit și de interes întrucât prin Dispoziția nr. 378 din 28 iunie 2002 a primarului general s-a restituit reclamantului în natură imobilul în discuție, mai puțin apartamentele nr. 2 și 3, prin aceasta recurentul-pârât recunoscând așadar nelegalitatea titlului statului cu privire la acest bun.
în ceea ce privește cheltuielile de judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Cum, în speță, apelul pârâtului-recurent a fost respins, iar intimații C.I. și O.I. au solicitat obligarea la cheltuieli de judecată, în mod just instanța a făcut aplicarea textului de lege menționat.
Conform art. 274 alin. (3) din același cod "judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților".
Constatând că în speță onorariile de avocat de 100 milioane lei și respectiv de 700 milioane lei sunt nejustificat de mare în raport de obiectul pricinii și de munca îndeplinită de avocați, recursul recurentului-pârât va fi admis și se va modifica decizia atacată în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată.
II. în ceea ce privește recursul declarat de reclamantul S.E. se constată a fi întemeiat doar pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
în ceea ce privește prima critică, aceasta nu poate fi primită, în condițiile în care instanța de apel, respingând dispozițiile deciziei de casare nr. 661 din 19 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, a analizat motivele de apel cu care a fost investită și bineînțeles în limitele obiectului acțiunii introductive de instanță, acțiune ce a avut ca obiect: 1) revendicarea imobilului de la Primăria Municipiului București și 2) constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973.
Nu se poate susține, așadar, că instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Nici cea de a doua susținere nu poate fi primită în condițiile în care reclamantul a investit instanța cu două capete de cerere menționate deja, iar ulterior nu și-a precizat ori completat acțiunea, așa încât, instanța nu putea să se pronunțe decât în limita obiectului cu care a fost investită.
Faptul că reclamantul a solicitat în apel constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 2851 din 17 ianuarie 1997 încheiat între R. SA și B.A. nu îndreptățea instanța de apel să se pronunțe asupra acestei cereri întrucât reclamantul nu a investit prima instanță cu o atare cerere și potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot face alte cereri noi.
în ceea ce privește susținerea că în mod inexplicabil nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 privind apartamentul nr. 3, se constată că în mod just instanțele au analizat îndeplinirea condițiilor de valabilitate a acestui act în raport de momentul încheierii lui, octombrie 1973, iar în probele dosarului nu se regăsesc motivele de nulitate invocate de reclamant în acțiunea sa; apreciindu-se în mod just că pârâții au fost de bună credință, la acea dată, neputând să prevadă nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului cumpărat.
Referitor la ultima critică vizând cheltuieli de judecată, aceasta este întemeiată pentru aceleași considerente expuse la primul recurs.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse, recursurile declarate în cauză au fost admise, a fost modificată decizia atacată în sensul că se vor reduce cheltuielile de judecată la care au fost obligați apelanții către S.C.P.A.P.A. de la 700 milioane lei la 10 milioane lei, iar către C.I. și O.I., de la 100 milioane lei, la 5 milioane lei, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9774/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9769/2005. Civil → |
|---|
