ICCJ. Decizia nr. 2703/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 2 decembrie 2004 reclamanta S.N. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul general și Ministerul Finanțelor Publice pentru ca pârâtul 1 să emită o dispoziție de restituire prin echivalent sub formă bănească pentru apt. 26 situat în București, să fie obligat să execute această dispoziție.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că apartamentul, proprietatea mamei sale, urmare cumpărării în 1948, a fost trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 111/1951, în baza unei hotărâri judecătorești nr. 4350/1961 care nu le-a fost adusă la cunoștință proprietarilor.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073 C. civ. art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 8 din 12 ianuarie 2005 a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
în motivarea acestei soluții tribunalul a reținut că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de restituire în natură sau echivalent pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea dispoziției legii speciale.
S-a apreciat astfel că petiționara nu se poate adresa justiției câtă vreme autoritatea sesizată cu notificarea nu s-a pronunțat prin dispoziție asupra acesteia.
Aceeași obligație privind parcurgerea procedurii administrative prealabile s-a înregistrat și în raport de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 240 A din 21 iunie 2006 a respins excepția autorității lucrului judecat, a admis apelul reclamantei, a anulat sentința apelată și evocând fondul a admis în parte cererea împotriva Municipiului București prin Primarul general. A fost obligat acest pârât să emită dispoziție pentru notificare 2525 din 16 august 2001.
Prin aceeași decizie a fost respinsă acțiunea împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
în motivarea deciziei s-a reținut că acțiunea este admisibilă conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. în acest fel s-a observat că reclamanta nu s-a adresat direct instanței cu acțiunea în revendicare ci a adresat mai întâi o notificare Primăriei care însă din 2001 de la data înregistrării notificării și până la momentul sesizării instanței 2004 nu s-a pronunțat. Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituția sesizată cu notificarea este obligată să se pronunțe asupra acesteia pe baza probelor și actelor furnizate de petiționar în termen de 60 zile și o amânare sine die a rezolvării nu este permisă de lege și atrage culpa acestui pârât.
S-a observat totodată că pârâtului Ministerului Finanțelor Publice nu-i incumbă nici o obligație legată de punerea în executare a dispozițiilor emise de unitățile deținătoare. Potrivit art. 37 din Legea nr. 10/2001 acestui pârât îi revine sarcina primirii centralizatoarelor cu materialele aferente referitoare la notificări și oferte de despăgubiri bănești înaintate de către prefecți.
S-a apreciat ca nefondată și excepția autorității lucrului judecat invocată de Ministerul Finanțelor Publice față de împrejurarea că prin decizia civilă invocată nr. 1014 din 20 septembrie 2004 a Curții de Apel București s-a statuat asupra temeiului de preluare a imobilului în prezenta cauză, caracterul preluării imobilului nu constituie element al cauzei de chemare în judecată, prezenta acțiune având ca obiect neemiterea dispoziției de soluționare a notificării.
împotriva acestei decizii pârâtul Municipiul București a declarat în termen legal recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la greșita aplicare a Legii nr. 10/2001 atât sub aspectul de fond cât și al celui de procedură.
în esență s-a susținut că Tribunalul Municipiului București nu era competent să soluționeze cauza al cărui obiect este "o obligație de a face", obiect care nu se încadrează în situațiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 în atingerea competenței acestei instanțe. Ca urmare, s-a spus că o atare acțiune este de competența generală a judecătoriei.
Cât privește fondul s-a apreciat că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, este de recomandate, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri pentru pagubele produse, or în cauză nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu.
Recursul este nefondat.
Reclamanta a sesizat conform Legii nr. 10/2001 Primăria municipiului București cu notificare înregistrată la nr. 2525 din 16 august 2001. Ca urmare se plasează în procedura administrativă prealabilă prevăzută de această lege.
Procedura prealabilă din faza administrativă este supusă, potrivit regulilor instituite de Legea nr. 10/2001 controlului judiciar al instanței.
Deși legea nu prevede în mod expres că neemiterea în termen a dispoziției motivate este supusă aceluiași control, o altă interpretare în sensul că tergiversarea sau refuzul răspunsului autorității sesizate cu notificare nu este supusă controlului judiciar este exclusă. Legea a instituit o obligație de răspuns și un termen precis și imperativ de 60 zile de la înregistrarea notificării, termen mai lung decât cel stabilit ca regulă în procedura generală administrativă de soluționare a cererilor.
Fixarea termenului de rezolvare de către lege se înscrie în preocuparea respectării principiului rezolvării cererilor într-un termen rezonabil.
Or, în cauză lipsa de răspuns la o notificare înregistrată în 2001 face ca această omisiune care se întinde pe parcursul a trei ani de la sesizare să fie imputabilă în mod evident autorității responsabile și să se încadreze în poziția de refuz de rezolvare a cererii, refuz care este supus cenzurii instanței judecătorești.
Cererea de chemare în judecată are în mod explicit acest scop să determine Primăria Municipiului București să rezolve notificarea prin emiterea dispoziției prevăzute de Legea nr. 10/2001. Ca urmare reclamanta s-a plasat în procedura Legii nr. 10/2001 care, cum s-a arătat mai sus dă în competența instanțelor judecătorești, la nivelul tribunalului, controlul judiciar în materia de restituire a bunurilor, imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pentru considerentele arătate se constată că decizia atacată este pronunțată cu respectarea Legii nr. 10/2001 și ca urmare nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2763/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2707/2006. Civil → |
|---|
