ICCJ. Decizia nr. 5053/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 984 din 10 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta H.I.N.T. Belgia în contradictoriu cu pârâta SC G.C. SRL București.
S-a constatat că mărfurile destinate pârâtei, reținute de autoritățile vamale conform Ordinului Autorității Naționale a Vămilor nr. 44096/MC din 29 iulie 2004, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcii H.
S-a dispus interzicerea importului și comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare mărcii H.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 342.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
La soluționarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, față de care s-au reținut următoarele:
Reclamanta H.I.N.V. dovedește că este titulara mărcii H., înregistrată la 24 martie 1998 cu nr. 690 614, pentru clasele 6, 17 (țevi flexibile nemetalice) și 19; marca în cauză este în termenul de protecție și i se recunoaște protecția și pe teritoriul României prin desemnare ulterioară făcută la data de 11 mai 2000 și publicată în Gazette OMPI nr. 13/2000 din 3 august 2000 pe o perioadă de 10 ani începând cu 24 mai 1998 pentru clasele 6, 17, 19.
Din ordinul nr. 44096/MC din 29 iulie 2004 al Autorității Naționale a Vămilor rezultă că această autoritate a decis, în baza art. 10 din Legea nr. 202/2000, suspendarea operațiunii de vămuire precum și reținerea mărfurilor susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, mărfuri constând în 20 000 m țeavă pexal inscripționată H. și 36 900 m țeavă polipropilenă inscripționată H., originare din China, expeditor S.F.T.Y.C.L. și având ca destinatar firma pârâtă SC G.C. SRL.
Din faptul că produsele reținute sunt inscripționate cu semnul H., semn ce reprezintă marca înregistrată a reclamantei, rezultă că aceste mărfuri sunt contrafăcute, și aduc atingere dreptului exclusiv al titularului mărcii, existând riscul confuziei cu produsele originale.
în acest context, s-a respins susținerea pârâtei în sensul că nu lezează drepturile reclamantei întrucât nu au fost încă introduse în circuitul comercial în România, nefiind vămuite; temeiul juridic al cererii de față îl constituie și Legea nr. 202/2000 modificată care reglementează unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, finalitatea actului normativ menționat fiind tocmai aceea de a împiedica pătrunderea în circuitul comercial din România, înainte de vămuire, a mărfurilor cu privire la care se stabilește caracterul contrafăcut.
Pe de altă parte, pârâta nu a contestat ordinul autorității vamale, nu a contestat calitatea reclamantei de titular al mărcii, și nici caracterul contrafăcut al mărfurilor, nerăsturnând prezumția legală ce operează în aceste cazuri, în sensul că se aduce atingere mărcii înregistrate.
Tribunalul a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 84/1998 și Legii nr. 202/2000:art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că înregistrarea mărcii conferă titularului acesteia un drept exclusiv asupra mărcii; în cazul încălcării acestui drept într-o modalitate sau alta titularul putând cere instanței competente civile să interzică terților să folosească în activitatea lor curentă, fără consimțământul acestuia, un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; art. 83 prevede că actele descrise constituie acte de contrafacere, sancționate penal; art. 1, alin. (1), pct. 13, lit. a) și lit. c) din Legea nr. 202/2000 definesc termenul de marfă contrafăcută, iar din coroborarea art. 35 alin. (2) cu art. 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 rezultă că orice utilizare a unui semn identic sau similar cu marca pentru produse identice sau similare nu este permisă, fapta constituind infracțiune.
împotriva sentinței a declarat apel pârâta criticând-o pentru următoarele motive:
Nu s-a făcut dovada de reprezentare a reclamantului, care este persoană juridică străină cu sediul în Belgia iar acțiunea este semnată numai de avocat.
Din Convenția dintre România și Belgia privind asistența în materie civilă și comercială, semnată la 3 octombrie 1995, astfel cum a fost completată prin Protocolul adițional din 30 octombrie 1978, rezultă că s-a renunțat la legalizări dar numai cu privire la actele arătate la art. 1, din care nu face parte mandatul special atașat acțiunii fără să aibă aplicată apostila.
Nu au nici o culpă cu privire la faptul că pe produsele reținute în vamă și care le-au fost destinate era trecut cuvântul H.
Au văzut acele produse și nu le-au comandat cu această mențiune și astfel nu au urmărit în nici un fel prejudicierea reclamantei; nu au comis fapte contrare reglementărilor în vigoare și pe cale de consecință, nu li se poate interzice în viitor săvârșirea de fapte prohibite, să nu încalce legea.
în condițiile în care nu s-a dovedit nici o culpă procesuală, nu pot fi obligați nici la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 101 din 7 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul, reținându-se următoarele motive:
La data de 22 august 2003 reclamanta a împuternicit societatea T.E.T. SA, printr-o procură specială, actul fiind depus la dosar în traducere legalizată în limba română și limba engleză.
Actul produce efecte juridice depline în fața autorităților române în forma în care a fost întocmit, fără a fi necesară îndeplinirea formalității aplicării apostilei reglementate de Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 pentru suprimarea cerinței supralegalizării actelor judiciare străine [instituită pentru a se atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe act, conform art. 3 alin. (1)], convenție la care sunt părți contractante atât Belgia, cât și România, întrucât printr-o convenție bilaterală permisă de actul normativ cadru [art. 3 alin. (2)], aceste state au prevăzut în mod expres scutirea de această formalitate.
Contrar susținerilor apelantei, această reglementare de excepție vizează nu numai actele judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, astfel cum se prevede prin art. 3 pct. 1 din Convenția datată 3 octombrie 1975 (ratificată de România prin Decretul nr. 368/1976), cu adăugirile prevăzute prin Protocolul Adițional datat 30 octombrie 1979, însă și orice documente care emană de la autoritățile judiciare ale unuia dintre cele două state și care poartă sigiliul acestora, precum și documentele cărora aceste autorități le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, în cazul în care intenționează folosirea unor atare acte pe teritoriul celuilalt stat.
Contractul de mandat fiind întocmit în formă autentică de un notar public, se încadrează în categoriile de înscrisuri sus enumerate și ca atare, este scutit, de formalitatea aplicării apostilei.
La data de 4 iunie 2004, între pârâtă și forma chineză S.F.T.Y.C.L., a intervenit un contract de mandat (în fapt o convenție de comision de natura celui reglementat de art. 405-412 C. com.) prin care comerciantul din China a împuternicit societatea comercială română să vândă în România mărfuri constând în diferite cantități de țeavă pexal și țeavă polipropilenică.
Contractul de comision constituie un act obiectiv de comerț, fiind explicit menționat în art. 3 pct. 7 C. com.
Conform art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanței de judecată să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului, un semn identic mărcii pentru produse identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată, norma citată reprezentând temeiul acțiunii civile în contrafacere, după cum a reținut și instanța de fond.
Din interpretarea literală a textului rezultă că debitorul obligației de a se supune actelor relative la exercițiul dreptului aparținând altei persoane este un comerciant, calitate deținută de pârâta din cauză.
Se constată că pârâta nu a contestat existența faptei ilicite, constând în importul și introducerea în circuitul comercial (chiar dacă eșuată, urmare intervenției autorității vamale în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 202/2000) de mărfuri, anume cele convenite prin actul sus-descris, inscripționate cu semnul H., ce reprezintă obiectul mărcii al cărei titular este reclamanta din cauză, mărfuri al căror caracter contrafăcut nu a fost, de asemenea, contestat și a fost stabilit ca atare de către instanța de fond.
Prin derogare de la regulile de drept comun prevăzute de art. 998 și art. 999 C. civ., titularul mărcii încălcate este scutit de obligația dovedirii culpei în săvârșirea faptei ilicite, legiuitorul prezumând existența vinovăției autorului, în considerarea statutului de comerciant în exercițiul căruia a fost săvârșită fapta.
Prin urmare, este suficientă dovedirea unui atare statut pentru a opera prezumția legală relativă iar pârâta nu a răsturnat această prezumție, deși a invocat lipsa culpei prin motivele de apel.
împotriva deciziei de apel a formulat recurs pârâta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Potrivit Convenției cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine încheiată la Haga la data de 5 octombrie 1961, la care România a aderat prin O.G. nr. 66 din 24 august 1999, statele semnatare au renunțat la confirmarea acestora de către oficiile diplomatice sau consulare, fiind suficientă aplicarea apostilei de către autoritățile competente ale țării emitente.
Art. 1 din Convenție prevăzând că sunt considerate acte oficiale documentele care emană de la autorități, documentele administrative, actele notariale [lit. c)] și declarațiile oficiale.
Din interpretarea acestei Convenții și a Convenției bilaterală încheiată între România și Belgia, rezultă că în raporturile cu Belgia nu se impune cerința legalizării documentelor ce emană de la autoritățile judiciare dar, conform Convenției de la Haga, pentru că documentele respective să fie folosite în țara de destinație este necesară aplicarea apostilei de către autoritățile competente ale țării de origine.
România a aderat la Convenția de la Haga, la o dată ulterioară Convenției Româno-Belgiene, fără rezerve.
2. Pe fondul cauzei, nu au contestat drepturile intimatei asupra mărcii H.
Mărfurile oprite în vamă aparțin furnizorilor, nu au fost cerute de recurentă, nu au nici un control asupra inscripționării acestora și nu au intrat în posesia sa pentru a putea verifica dacă au fost respectate condițiile contractului de mandat.
Simplul fapt că au fost expediate în forma reținută în vamă, fără vreo intervenție a sa, nu poate să atragă vreo răspundere.
în mod greșit s-a apreciat că răspunde pentru culpa levissima care acoperă aria reținută în hotărâre, atât timp cât nu a desfășurat nici o activitate comercială cu bunurile respective.
Simplul fapt al încheierii contractului, fără punerea lui în executare, nu poate fi considerat activitate comercială.
S-au aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 202/2000 considerându-se marfa import, în condițiile în care nu au fost declarate libere la vamă și nu s-a realizat practic importul.
în aceste condiții, i se impune obligativitatea respectării legii pe care nu a încălcat-o în nici o împrejurare.
în condițiile în care nu i se poate reține nici o culpă, în mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 368/1976 pentru ratificarea Convenției dintre R.S.R. și Regatul Belgiei privind asistența judiciară în materie civilă și comercială, semnată la București la 3 octombrie 1975 și O.G. nr. 66 din 24 august 1999 pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961.
Astfel, după ce în Convenție se prevede pentru statele contractante scutirea de supralegalizare a actelor oficiale străine (care sunt indicate pe categorii în art. I) iar printre acestea se află și actele notariale în art. 3 alin. (1) se prevede că singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actelor sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act este aplicarea apostilei eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emana documentul.
în art. 3 alin. (2) din Convenție se prevede că formalitatea menționată la alin. (1) (deci apostila) nu poate fi cerută atunci când printr-o înțelegere între două sau mai multe state aceasta este înlăturată, simplificată sau este scutit actul de legalizare.
în art. 14 (capitolul III) din Decretul nr. 368/1976 se arată în raporturile civile și comerciale dintre România și Belgia, documentele care emană de la autoritățile judiciare ale uneia dintre cele două state și care poartă sigiliul acestora, precum și documentele cărora le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, sunt scutite de orice legalizare atunci când trebuie folosite pe teritoriul celuilalt stat.
Față de prevederile celor două acte și care sunt aplicabile relațiilor bilaterale dintre România și Belgia, în mod corect s-a apreciat de instanța de apel că actul, contractul de mandat al reclamantei intimate care este întocmit în forma autentică de un notar public, se încadrează între categoriile de înscrisuri care, potrivit art. 14 din Convenția bilaterală, este scutit de formalitatea aplicării apostilei.
Faptul că România a aderat la Convenția de la Haga la o dată ulterioară Convenției bilaterale, fără rezerve, nu înseamnă că nu își mai produce efectele Convenția bilaterală.
Norma prevăzută la art. 3 alin. (2) în Convenția de la Haga nu reprezintă decât o confirmare a efectelor unor convenții încheiate între membrii contractanți prin care sunt înlăturate sau simplificate anumite formalități prevăzute în Convenția de la Haga.
Pe de altă parte, în cazul în care România și Belgia ar fi considerat că înțelegerea bilaterală nu își mai produce efectele, ar fi putut beneficia de dispozițiile art. 18 pct. 3 alin. (2) care sunt în sensul că fiecare dintre cele două state poate să o denunțe prin notificare scrisă adresată celuilalt stat.
înalta Curte constată totodată că și pe fondul cauzei instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.
Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, permite autorităților vamale să întreprindă acțiuni de suspendare a operațiunii de vămuire și de reținere a mărfurilor, dacă acestea sunt suspectate a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, fie în urma cererii de intervenție formulată de titularul dreptului, fie din oficiu.
Prin Ordin al Autorității Naționale a Vămilor, în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 202/2000 și în baza cererii de intervenție, s-a ordonat suspendarea operațiunii de vămuire și reținerea mărfurilor expediate de o societate din China pârâtei-recurente, cu motivarea că mărfurile sunt susceptibile să aducă atingere drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcii H.,- marcă al cărui titular este H.I. cu sediul în Belgia, cu protecție pe teritoriul României pe o perioadă de 10 ani cu începere de la data de 24 mai 1998.
Recurenta-pârâtă nu a contestat nici drepturile intimatei-reclamante asupra mărcii H..
Actul în baza căruia pârâta-recurată importa produsele respective este reprezentat de contractul de mandat nr. AW 0410 din 4 iunie 2004 prin care partea română a fost împuternicită să vândă produsele partenerului din China, contract calificat în fapt de instanță ca fiind un contract de comision și care constituie act de comerț din perspectiva art. 3 pct. 7 C. com., aspect necontestat de către recurentă.
Apărarea recurentei în sensul că nu au intrat în posesia efectivă a bunurilor și nu ar fi desfășurat nici o activitate comercială cu bunurile în cauză prin introducerea acestora în circuit nu prezintă relevanță sub aspectul reținerii atingerii drepturilor asupra mărcii H. recunoscute și protejate titularului, atât timp cât actul încheiat cu partenerul extern reprezintă un fapt de comerț, deci o activitate comercială potrivit Codului comercial, prin care se nasc raporturi juridice ce sunt reglementate prin legea comercială.
Art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 sancționează folosirea de către alte persoane decât titularul mărcii, și fără acordul acestuia, în activitatea lor comercială, un semn identic mărcii pentru produse identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată.
Aspectele invocate relativ la faptul că nu au cunoscut că mărfurile aveau inscripționată denumirea de H. nu sunt de natură a înlătura atingerea drepturilor de proprietate intelectuală ale intimatei-reclamante față de culpa livissima de care era ținută pârâta-recurentă în derularea activității comerciale, ci, cel mult pot influența întinderea răspunderii în cazul în care s-ar pune problema unui prejudiciu.
Pe de altă parte, potrivit Legii nr. 202/2000 modificată prin O.G. nr. 59/2002, pentru definitivarea măsurii dispuse de organele vamale, reclamanta-intimată era obligată să apeleze la instanțele judecătorești, care să stabilească dacă a fost adusă atingerea drepturilor sale de proprietate intelectuală.
Astfel, solicitantul cererii de intervenție este obligat ca după suspendarea operațiunilor de vămuire să prezinte dovada formulării unei acțiuni în justiție iar dacă nu se face această dovadă, organele vamale procedează la efectuarea vămuirii (art. 11).
Art. 19 prevede că dacă prin hotărârea definitivă a instanței de judecată se respinge acțiunea titularului dreptului, autoritățile vamale efectuează vămuirea mărfurilor.
Reținând, prin urmare, că prin activitatea sa comercială, pârâta-recurentă a încercat să introducă în circuitul comercial din România produse a căror marcă este protejată pe numele recurentei și față de prevederile legale susmenționate care sancționează asemenea activități, se constată că în cauză s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente și că nu sunt fondate astfel criticile formulate, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerente reținute mai sus, care susțin o corectă soluționare a cauzei, se constată că în mod corect s-a dispus obligarea recurentei-pârâte la plată cheltuielilor de judecată, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ.
Reținând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, înalta Curte a făcut aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și a dispus respingerea recursului ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5250/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5138/2006. Civil → |
|---|
